E posibil ...

          E posibil sa te indragostesti a doua oara ? Dar si de aceeasi persoana.... E ciuadat, dar e adevarat! Mie personal mi s-a intamplat. Ma simt mai puternica...chiar de neatins. M-ai vrajit de cand m-ai atins si inca nu eram atat de constienta de sentimente. Nu te suportam pentru ca ma gandeam ca nu esti de mine... ma-i sarutat si m-ai agitat si mai mult, te uram pentru ce ma faceai sa simt pana cand mi-am dat seama ce vroiam de fapt....

          Erai baiatul meu, chiar si tu zici ca eu "te-am ales". Poate ca ai dreptate, eu te-am ales, iar tu ai acceptat, tu mai invatat tot ce stiu, tu mi-ai aratat cum e sa traiesti in adevaratul sens al cuvantului... Tu ti-ai lasat amprenta pe pielea mea si ai tatuat numele tau peste inima mea...

          Vreau sa fie mereu asa cum e acum...vreau sa te mai strambi la mine ca un copil, sa ma saruti pe frunte ca un protector, sa imi zambesti inocent, sa ma iei de mana si sa nu imi dai drum pana nu iti zic eu, vreau sa imi spui cand iti e dor de mine si sa ma atentionezi cand te gandesti la mine, vreau sa ma trezesti noaptea cu un telefon si sa imi spui ca nu poti dormii si vrei ca eu sa iti tin companie, vreau ca tu sa ai grija de mine cand sunt bolnava si eu sa iti aduc pastila cand te doare capul. Vreau sa ma strangi in brate in noptile cu furtuna si sa imi soptesti la ureche "stai linistita... sunt langa tine." , vreau sa ne uitam in oglinda aia imensa si sa ne certam ca nu avem loc, vreau sa plec cu tine fara sa stiu unde, vreau sa pleci furios si sa te intorci dintr-o data si sa ma saruti nervos, vreau sa dansam chiar daca mai mult ne incurcam, vreau sa ne urcam pe cel mai inalt bloc si sa numaram stelele noaptea iar eu sa inventez povesti despre Luna, vreau sa nu ma lasi de capul meu, vreau sa ma duci intr-o vara pe un camp plin cu floarea-soarelui, vreau sa iti aud rasul iarna cand iesim afara iar mie mi se inroseste nasul iar tu te amuzi teribil de lucrul asta, vreau sa numaram fulgii care ne cad pe nas, vreau sa stam in mijlocul intersectiei si sa ne sarutam, vreau sa imi oferi flori de gheata iarna, un ghiocel primavara, o floarea-soarelui vara si o frunza rumena toamna. Vreau sa ne uimim neincetat si sa ne indragostim in fiecare zii.... dar mai vreau sa vrei si tu.

           Nu am crezut vreodata ca o sa ma faci sa imi doresc si sa simt atatea.... dar de fapt rezultatul acestora esti tu "mi-am ales omul" ca sa spun ca tine...

Ani de liceu...

          Se spune că cei mai frumosi ani din viața unui om sunt cei petrecuți în liceu și dacă tot sunt numiți cei mai frumoși ani trebuie trăiși din plin. Însă pentru a-i trăi din plin trebuie să învățăm să vorbim limba liceului....

          În acești patru ani, liceul devine locul unde îți începi aventura numită adolescență... locul unde trăiești prima iubire, prima deziluzie, perioada prieteniilor adevărate și a proiectelor importante. Locul unde fuga de la ore devine cel mai "cool" lucru de făcut, locul în care încet-încet fără să observi îți formezi personalitatea, în care pe lângă multele materii ai posibilitatea să faci nebunii la care probabil nu te-ai gândit vreodată. Anii de liceu nu se compară cu nimic în lumea asta.... Sunt atâtea lucruri interesante ce se petrec in acești cei patru pereți ai clasei, incât nu îți mai vine să pleci de acolo.... Păcat că totul e trecător în lume și păcat că totul va rămâne la un moment dat doar o amintire plăcută.... O amintire care poate peste câțiva ani, timpul nu ne va mai permite să rememorăm clipele trăite alături de încă 29 de oameni și poate chiar să o regretăm.
          Spun asta pentru că, parcă mai ieri eram în clasa a IX-a și îmi imaginam că în acesti patru ani nu voi face altceva decât mă voi distra și voi învăța. Dar au fost mult mai multe... fuga de la ore, acele multe viroze respiratorii, prea cunoscuta foame, prea râvnitul covrig de la chioșc, zgomotele dese de caiete scăpate pe jos în timpul lucrărilor, orele când eram somnoroși, când toți colegii ne plictiseau și când profesorii chiar nu înțelegeau că avem nevoie de o pauză de 50 de minute, vestitele porecle atribuite profesorilor și colegilor, lucrările când parcă apărea câte o strălucire în foaia colegului din față, conflictele cu profesorii și colegii, "furatul" temelor, lacrimile vărsate pentru media de la biologie din cauza colegei ce nu știe să copieze, planurile de weekend, bătăile cu cretă, recreația prelungită mereu cu încă 5-10 minute, vestita scuză că era aglomerat la chioșc, apariția fulgerătoare și inconfundabilă a profei de franceză, râsetele si șușotelile din timpul orelor, toate urmate de invitația profesorilor la tablă și multe alte peripeții.
          Anii de liceu ne oferă momentul și locul ideal unde putem să dăm frâu liber fanteziilor, putem să ne revoltăm căci de ce să nu recunoaștem, devenim cu toții aliații unui joc superb al legendei... O legendă ce îmbină tragedii, regrete, certuri, împăcări, iubiri, aplaude, culori și sentimente. Și de ce să nu ne bucurăm de toate astea? Trebuie sa lăsăm ceva în urmă, gen: formule scrijelite pe bănci, un 2 prin catalog ce tine strâns de mână o absență și câțiva nervi profesorilor.
          Anii de liceu... chiar sunt cei mai frumoși ani din viața noastră....

Atac la barfa!

           Aseara am răbufnit... sper că scriind aici mă descărc așa de mult încât să mă liniștesc. Le-am spus oamenilor în față ce am pe suflet și ce cred despre ei și i-am șocat. Eu, cea care încerc să împac pe toată lumea și să nu supăr pe nimeni, le-am zis în față ce cred despre ei și le-am zis exact că mi se rupe! Și am strigat, am țipat și m-am isterizat pentru că nu-i mai suport langă mine cu figurile lor de oameni afectați...
          Pentru mine, problemele mele și alor mei nu sunt subiecte pentru persoanele amatoare de bârfă ieftină, pe mine nu mă relaxează bârfele și nu ader la asemenea grupuri. Mi se face silă, oameni în vârstă și cu experiență de viață care îți spun în față "credeam că vorbesc cu tine ca și cu fata mea"! Vă înșelați, eu cu mama nici atât nu bârfesc, n-am nevoie să despic firul în patru cu viața nimănui și nici să ascult bârfele altora.
          Îmi pare rău, oameni buni, dar nu am nici un respect pentru voi, exact așa cum am zis, pentru că nu ați demonstrat că sunteți demni de el.
          Și nu, eu nu consider că bârfa înseamnă să spui ceva neadevărat despre o anumită persoană. Pentru mine, bârfa este să vorbesti pe cineva de rău pe la spate. Ceva ce nu ai curajul să îi spui omului în față, fie că e adevărat fie că nu, dar te duci și povestești pe la colțuri, aia e bârfă!
          N-am să vă mai las să îmi otrăviți mie viața, oameni de nimic!
          Acum aștept să faceți pe victimele că am îndrăznit să vă confrunt și v-am spus în față ce cred, măcar nu v-am bârfit!

Și totuși îmi lipsește ploaia....

          Mi-aș dori să nu înceapă iar să plouă, nu pentru că nu mi-ar plăcea ploaia, dar pentru simplul fapt că mă deprimă atât de mult....
          Acum am un moment de ploaie, astea sunt momentele în care neuronii mei fac cele mai multe sinapse. Din pură întâmplare mi-a trecut prin gând că viața asta e tare ciudată, în sensul că îți dă și tu nu vrei, îți ia și tu-ți dorești...
          Țin minte vacanțele de vară... mai tot timpul erau plictisitoare, de fapt erau al naibii de anoste... aceleași zile, aceleași lucruri, aceiași săptămână de concediu pentru ai mei ...  și atunci mă plictiseam atât de tare încât îmi doream ca dimineața să mă trezesc cât mai târziu...
          Eh... nu știu cum se făcea că după vacanța de vară venea anul școlar și la fel... aceleași zile, aceleași lucruri, aceleași persoane total insuportabile, aceleași vacanțe... și atunci se întâmpla ceva, parcă timpul și-a cumpărat o mătură mai tare și zbura mult mai repede, cum se întâmpla cum nu ... pe timpul anului școlar eram în alertă maximă. Mi se părea că nu am timp pentru absolut nimic. O fi fost din cauza programului meu - care altora cred că li se părea mai de grabă comod - sau așa li se întâmplă tuturor?
          Acum am citit și eu ceva despre comprimarea timpului... cât de adevărat or fi toate astea?... și am ajuns la concluzia că mi-ar fi plăcut să trăiesc pe vremea lui ... Bonaparte! Cred că alții ar cere să-mi argumentez afirmația... eu doar o las așa... acolo m-a purtat imaginația, pe el l-am nimerit, fără argumente!
          Chiar, de ce trebuie mereu să ne argumentăm spusele, faptele, gândurile? Mi se pare mai mult ca o cenzură... cred că anumite lucruri sunt făcute fără un scop anume... din pură dorință de a le face, fără argumente, fără retrospective...
          Pun punct! Cred că am încercat prea mult să fac filozofie...

Nu mai plang!

          Se spune ca n-a murit nimeni din dragoste. Sau din lipsa ei. Eu nu cred asta. Cred ca durerea pe care ti-o da iubirea sau mai grav, lipsa ei, este una dintre cele mai insuportabile dureri posibile. Poti sa te anestezieze si sa te spintece pe bucatele, chiar si sa iti scoata inima din piept si tu sa nu simti nicio durere, dar oricate anestezii ai face, oricate medicamente ai lua, daca te doare sufletul, simti in fiecare bucatica din corp. 
          M-am trezit azi dimineata cu o durere acuta dupa ultima interventie. Era fizica, o simteam. Dar nici macar asta nu putea sa imi distraga atentia de la durerea ce o simteam in tot corpul. Ca un gol in tot trupul, cu furnicaturi pe sira spinarii si cu ace in calcaie. Ma durea sufletul. Am oftat si mi-am urmat ritualul de dimineata. 
          Mergeam cu ochelarii de soare la ochi ca sa nu mi se vada ochii inlacrimati. Nu ma gandeam la nimic si daca m-ar fi intrebat cineva de ce plang, n-as fi stiut sa ii spun de ce. Dar plangeam. Simteam o durere groznica undeva in tot corpul si credeam cu tarie ca am o mie de motive sa plang. Imi zaresc mobilul si vad ca are lumina aprinsa. Raspund surprinsa si vocea unui om care ma cunoaste foarte bine imi spune: tocmai am trecut pe langa tine, ai doua motive sa mergi cu ochelarii la ochi pe vremea asta: ori plangi, ori plangi cu adevarat! 
          Si m-a trosnit si mai tare plansul. "Nu mai plange scumpo, esti tot ce si-ar dori un barbat, esti tot ce imi doresc si eu si tu pierzi timpul cu toti prostii! E pacat de ochii aia sa ii inlacrimezi de fiecare data cand te enerveaza un prost."
          Eu nu mai plang. Sufletul meu e in pauza. Are nevoie sa se incarce. Cu iubire probabil. Caci acum e plin cu sarcasm si cinism. Eu nu mai plang, pentru ca lacrimile sunt sarate si imi usuca tenul. Eu nu mai plang, pentru ca rimelul imi afecteaza ochii. Eu nu mai plang! Pentru ca nu mai am pentru cine...

Nimic nu poti face ...

Cu un pas mai aproape de tot ce am visat vreodata, acum va graiesc voua, maini ale mele, sa scrieti o poveste a unui suflet care nu stia ca e viu pana nu de mult…

Soarele rasare pentru acest Pamant insa razele sale nu ma ating decat din lumea celor care nu graiesc… Nu am puterea sa mai spun nimic caci totul mi se pare gresit in ceea ce vad in jur…si totusi totul e atat de corect incat imi vine sa incerc sa vad daca pana si gravitatia si-a pastrat macabra reputatie de a strivi corpurile noastre...

Ma intreb acum pentru ce traiesc? Pana nu de mult simteam ca iubesc si ca nu pot lasa in urma ceea ce nu am terminat. Dar se pare ca lumea avea alte planuri pentru mine si mi-a aratat ca ea a terminat de mult ceea ce eu am lasat in suspensie… Unde mai pot privi ? Ma simt vie intr-o lume de morti… Ma simt vie printre fantome…din cand in cand vazand o licarire de viata intr-un trup, dar care dispare imediat ce a aparut. Ce mai inseamna acum pentru mine “a iubi” ? S-a schimbat complet tot… toata conceptia mea despre acest lucru care mai demult nu credeam ca va disparea…si uite ca totusi a disparut. Acum “a iubi” pentru mine are un nou sens, greu de inteles la inceput… dar care imi spune “nu te speria…prinde curaj si fa pasul!”

Doar ma gandesc…ca nu mai pot gandi. Doar visez…ca nu mai pot visa. DOAR privesc…spre ceea ce nu mai vad. Nu mai pot cuvintele sa exprime prin ce trec. Sunt rupta in 2000 de bucati…si inca 7 le invaluie pe celelalte… Curand a 8-a se va desprinde din neant si se va alatura lor… impovarandu-mi spatele cu inca un ciclu ramas aici… Vorbit-am limbi multe, pasit-am in varii locuri…dar in nici unul nu am fost mai aproape de mine asa cum sunt acum. Ajung intr-un final sa pot sopti cateva cuvinte propriei mele fiinte… si ii spun “nu te speria… prinde curaj si fa pasul!”…

Numele meu candva a fost altul… Dar el nu ma numea pe mine ci eu pe el. Cuvantul era putere si puterea era in el, sunet pur si de nepatat… Lumina il umplea, Divinul il tinea in viata… Iar eu cu timpul l-am ingropat acolo unde nici o raza de Intuneric sa nu-l poata ajunge. Cand timpul va veni, il vei vedea din nou si vei auzi puterea ce vibreaza din el. Nu a fost scris niciodata in cuvinte umane, pentru ca nu exista litera care sa-I poata cuprinde energia. Precum Numele Divin a fost grait candva si acum uitat, asa si numele noastre au fost candva graite si uitate acum. Nu cauta… fi acolo si-l vei vedea. Nu dispera… fi acolo si-l vei simti. Nu te speria… prinde curaj si fa pasul ! Fara curaj nu poti gasi cheia ce te tine legat, fara curaj nu te poti elibera de temnita trupului, fara curaj nu poti vedea mai mult decat ce ochii iti arata. Renunta la ochi si priveste cu inima, cu sufletul ! Uita-te la cele ce doar noi le putem vedea, atunci cand am scapat din inchisoarea in care stam de milenii… Nu ezita. Nu mai astepta. Acum e momentul !...

Cand o femeie renaste

          Dragostea e oarba! De acord... Te-a izbit la pamant, te-a taiat in bucatele si si-a mai sters si picioarele de ele! Simti ca durerea te copleseste, inima iti sangereaza, pieptul iti este amortit. Cazi la pat si nu ai vrea sa te ridici. Iei pastile sa dormi ca somnul sa-ti anestezieze suferinta: o ora si inca o ora... Insa ranile dor si cand dormi... dor mai tare, din ce in ce mai tare. Si te agiti in somn. Atunci te trezesti si spui: trebuie sa ma ridic!" Si te ridici. Simti cum tragi dupa tine corpul obosit. Barbatii sunt falsi, egoisti, imaturi si parsivi? Unii dintre ei da. Cutitul cu care te-a injunghiat este inca inautrul tau. Te intrepti spre oglinda si iti privesti ochii inlacrimati. Vezi in ei curajul unei femei careia nu i-a fost teama sa iubeasca. Stateai "goala" in fata lui, fara protectie, iar el te taia, bucatica cu bucatica... fara sa stii... Si cu toate astea nu il urasti pentru ca te-a mintit, pentru ca te-a lovit. Iti tragi corpul insangerat, te indrepti spre baie. Deschizi apa si te cufunzi... Incet incet apa iti lasa pielea alba si neteda. Si alegi  viata, dand, pierzand si suferind. Te imbraci si deschizi usa. Afara simti soarele care iti mangaie obrajii umezi. Altcineva, undeva, candva va stii sa aiba grija de tine si sa te iubeasca. Nu lasati un barbat sa va inegreasca inima. Iubiti si daruiti fara masura si fara regrete. Cand v-au facut sa plangeti, bucurati-va ca inima voastra ramane pura si nu aveti teama. Suntem puternice si unice pentru asta! Un barbat care va face sa plangeti nu va merita! Aruncati "ieri", inchideti usa in urma voastra si lasati timpul sa va ajute... sa renasteti!

Ma-m indepartat de mine

M-am departat fara sa-mi dau seama , de ceea ce eram candva. Am iubit. Am iubit sincer, desi cine ma priveste acum, nu vede nimic, sau mai rau, nu ma considera demna de iubire. Nu e asa. Am sperat candva ca o sa primesc dragostea aceea care doar o data o poti primi.

Am fost tradata, mintita, inselata, ignorata, pusa miza la un pariu, insa pierduta la un moment dat. Si pentru ca mi s-au intamplat toate deodata, intr-un timp foarte scurt, mi-am pus in plan sa fac la fel cu toate persoanele care o sa intre in viata mea. Desi la inceput a fost o gluma, mai tarziu a devenit obisnuinta.

Am devenit egoista, incat daca privesc retrospectiv, ma speri de ceea ce sunt acum . O egoista desavarsita, care priveste lumea-n ochi, dar fara a impresiona nici macar cel mai sensibil suflet.

M-am departat de tot ce-a fost. M-am departat cu promisiunea ca nu o sa mai iubesc niciodata, sau si daca voi iubi, sa nu ma dedic in totalitate. Stiu ca e mai bine asa....

Acelasi rol…

Joc acelasi rol in viata mea…. si eu care ma gandeam sa imi schimb personajul... nu schimb nimic.... poate doar cadrul! Stau privind spre cer si gandindu-ma la toate scenele frumoase.... toate scenele triste... si viitoarele scene....! Ti-ai invatat replicile?

De data asta nu o sa mai jucam intr-o comedie romantica cu final trist.... de data asta o sa jucam intr-un film cu happy end!

Cum tu mereu iti uitai inima acasa, iar eu imi luam lacrimile cu mine, cum mereu in cadrul filmului erau numai nori si ploi, cum mereu eu eram personajul principal, cum finalul era intotdeauna trist si nevinovat acum o sa se schimbe. O sa fie un prezent presarat cu petale de trandafiri rosii cu soare si cu multe zambete, iar trecutul o sa fie ingropat intr-un cimitir vechi unde numai calca nimeni ...... in viitorul filmului nostru o sa ploua cu petale de flori albe si o sa fie mai multa liniste!

Am invatat sa pastrez doar ce e frumos

          Au fost 4 secunde, cateva cuvinte si un gol in stomac. In mintea mea s-au derulat douazeci de ani, sute de reprosuri, mii de intrebari, dar zero regrete. N-am avut cum sa iti simt lipsa daca nu te-am avut niciodata. As fi prefacuta sa spun ca nu te-am judecat. Am facut-o de la cea mai mica varsta pana cand am realizat ca ce iti lasa Dumnezeu e ceea ce trebuie. Cei care iti intorc spatele, de fapt nu si-au aratat niciodata fata.

          Acum, mi-ai luat toata puterea in 4 secunde. Dar cei care sunt cu adevarat langa tine, oferindu-ti dragoste, iti ofera si putere. Iar eu am avut noroc, pentru ca el era acolo si stiam ca daca inchid ochii si respir adanc totul va fi din nou simplu.

          Uneori nu-ti vine sa crezi cat de multe cuvinte sunt de rostit si totusi, nu mai conteaza, pentru ca nu schimba cu nimic situatia. Uneori e mai bine sa nu cauti raspunsuri, sa nu vrei decat sa traiesti in prezent, sa privesti viitorul fara sa rascolesti trecutul. Oricum astazi traim cu totii in minciuna, de ce sa vezi un neadevar si in ziua de ieri?

          Am invatat sa construiesc in micul meu univers, un zid. Recunosc, ai miscat fiecare centimetru de beton din el. Dar nu a cazut, pentru ca e prea puternic. Pentru ca am pus in el nu ura pentru tine, ci dragoste pentru cei care imi vor binele. Pentru ca ei ma protejeaza, ei ma respecta, ei ar face orice pentru mine. Pentru ei am recunostinta totala.

          Acum nu imi vreau decat cele 4 secunde inapoi. Dar le voi incuia in aceeasi cutie magica unde pun orice lucru care vreau sa dispara. Sunt magicianul propriilor mele amintiri.

          Stii cum e cand gasesti prin casa o jucarie de care nu te desparteai cand erai mic/a? De exemplu, o papusa. Iti amintesti cum ii faceai singura hainutele, o periai, o machiai cu carioca si ii spuneai seara povesti? O tii acum in mana, dupa atatia ani, si iti amintesti toata copilaria alaturi de acea papusa. Asa e orice in viata. Orice obiect, orice privire, orice cuvant trezeste un sentiment care iti deruleaza un film din trecut, fie el comedie sau drama.

          Inainte cutia mea nu era mereu la fel de magica, unele lucruri ramaneau acolo, fara sa dispara. Si stateam cu ele in mana, ca si cu papusa. Nu gaseam bagheta care sa le faca nevazute, eram slaba. Acum insa, stiu ca pot deschide cu usurinta cutia, pentru ca e goala. Pentru ca am avut puterea sa trec peste. Nu imi trebuia bagheta, ci afectiune.

          Voi incuia acolo cele 4 secunde, cuvintele si golul din stomac si voi arunca cheia departe. Acum nu mai am nevoie de ea. Am iubire si energie pozitiva.

GANDURI SCRISE IN 12.10.2008 :)

Un nou inceput!

          Uitarea este vantul ce imprastie scrumul vietii mele... parca mi se termina viata intr-un fum... parca mi se scurge durerea printr-o rasuflare... Simteam cum cerul a ramas fara stele, oceanul fara apa, pamantul fara aer, soarele dara raze... parca luna se innegrise o data cu ochii mei... parca puterea mea era din ce in ce mai scazuta... parca sunetele ce le auzeam cu greu, faceau parte dintr-un ecou sau poate ca e aceea muzica ce incearca sa ma linisteasca...

          Pentru mine, muzica e cel mai bun antidot pe care il pot inghitii cu usurinta cand sunt bolnava de suferinta... am ramas singura intre zambete si poze... am lasat valul sa se sparga in capul meu... am lasat cutremurul sa-mi distruga frica... am lasat iubirea sa-mi prezinte suferinta... nu ma voi intoarce la cei ce mi-au intors spatele la greu, nu mai renunt la min pentru altcineva, nu mai las nimic sa ma distruga, prefer sa ma sting singura, sa fiu o tigare neatinsa, incale saua puterii si voi calatorii pe drumul uitarii...

          Stau in coltul meu si simt mirosul de tigara, simt absenta iubirii si disparitia increderii, insa puterea a pus stapanire pe coltul meu... Gata! N-o sa stau toata viata in pat sa plang dupa ceva ce nu merita, imi ajung cinci minute sa-mi fumez durerea si sa-mi savurez puterea in mirosul tutunului, ca sa uit de ce a fost si sa visez la ce voi fi... ma priesc in oglinda, parca mi se scursese viata printr-o privire, dar totul o sa se schimbe, caci acum eu am inceput o noua etapa a vietii mele fara sa ma mai tulbure nimic!

Mi-e dor...

          Intodeauna am fugit de politeturi reci. M-au durut mai mult decat rupturile definitive. Insa, dependenta ce-am creat-o pentru tine, imi anuleaza rand pe rand principiile, sufoca ratiuni si naste dorinte pacatoase.. Un timp nu mi-ai vorbit, nu te-am intalnit, nu m-ai cautat... n-ai raspuns strigarilor mele. Atunci am aflat ce mullt insemni, pemtru ca nu aveam in suflet un gol, ci un gol in care ma straduiam sa imi pastrez sufletul. M-au incercat o sumedenie de sentimente: regrete, dezamagire, dor, teama, durere... si-atunci cand ai hotarat sa pastrezi balanta relationala pe echilibru, oferindu-mi politeturile tale reci, le-am imbratisat flamanda de tine! Am invatat sa ma multumesc cu putin ca sa nu pierd tot si fiecare intalnire a noastra ma lasa mai pustie, mai flamanda, mai pierduta... pentru ca in mine urla ratiunea refuzand sa accepte jumatati de masura. Te vad si ard de dor! Unde esti TU?! A trecut ceva timp... inca ne rezumam la conversatii banale, scurte, obiective... si doar atunci cand se cer obligatorii. Cand vorbim caut un motiv sa lungesc conversatia... pentru simplul fapt ca vreau sa te aud, sufletul meu insetat de vocea ta, ravneste orice cuvant.... Cand ne intalnim iti evit privirea... desi o caut cu sufletul... ma tem ca privind in ochii tai o sa ma pierd in lacrimi si-ai sa stii atunci tot ce simt... Trupul meu se zbate intr-o infranare cumplita sa nu iti sara in brate, sa te imbratiseze, buzele imi tremura arzand, palind de dorinta unui sarut... Dar nu pot sa fac toate astea... si e cumplit ce simt!

          Tu ,,celebru purtator al ochilor de sticla" pe drumuri ratacesti... cum a devenit imposibila viata mea fara tine?! Ai auzit in urma mea vantul?! NU era el... era urletul sufletului pustiu din golul ce l-ai lasat... si a strigat ,,imi e dor de tine..."

Tu oare stii?

          Dragostea este ca un edificiu, iar piatra care sta la temelia acestuia este iubirea si fiecare zi care trece este inca o caramida pusa la temelia lui... Dar dintr-o singura greseala, poate dintr-o vorba spusa in vant, edificiul ce cu greu l-ai cladit se poate darama si atunci poate iti va lua mai mult timp ca sa reconstruiesti ceea ce ai daramat.

          Cel mai rau lucru pe care ti-l poate face cineva este sa te faca sa crezi ca poti avea aripi, ca poti zbura. Si atunci incepi sa visezi, vise pe care ti le hraneste. Si-apoi, deodata, fara motiv aparent iti frange aripile... si te izbesti de pamant, de realitate...

          Ciudat e ca nu stii daca acum visezi, daca acum e doar un cosmar din care te vei trezi sau daca atunci aveai un vis frumos. Cert este ca adevaratul zbor se afla undeva intre aceste doua visari. Si incepi sa speri ca poate inca mai ai aripi, ca nu le-ai pierdut definitiv...

          Si-mcepi sa ratacesti, sa-ti cauti aripile pierdute, neavand siguranta ca vrei sa le mai gasesti. Poate atunci iarasi are sa ti le rupa cineva. Se spune ca drumul e mai frumos decat posibilul loc in care ai ajunge. Atunci sa fie oare mai frumoasa cautare a insasi zborul in sine?! Tind sa cred ca nu si de fapt ce inseamna in ultima instanta acest zbor?

Ganduri

Citeam undeva, cândva, cum că nu poți împiedica drumul gândurilor, întocmai cum nu poți opri valurile mării sa se întoarcă la țărm! 
Câteodata cel mai ingenios gând, poate fi o exagerare a mintii noastre și poate duce la confuzie! 
Ce-am putea face să-l reducem la măsura naturală? 
E adevărat ca orice act de gândire are un substrat concret deși teoretic vorbind, gândirea e prin esența abstractă, depinde doar de noi să conștientizam ! 
Gândim cu toții, visam cu toții e doar o stare de normalitate. Am putea oare sa oprim gândurile din zborul lor, probabil ca doar moartea poate, nu știu, mereu m-am întrebat ce se întâmpla dincolo... 
Probabil vom afla cu toții cândva... 
Gândirea e rodul inteligentei, visarea e voluptate ei, dar a înlocui gândirea cu visarea e ca și cum am confunda hrana cu otrava! 
Și totuși eu visez și voi visa mereu... 
Aș vrea ca totul sa se schimbe și ordinea în lumea asta și tu și eu și noi cu toții să ne găsim un loc al nostru. 
Sunt prinsă-n cerc și nu mai pot să schimb ceva în asta lume, în care multe aș schimba și firul ierbii ce răsare și mugurele de-aș putea…sunt visele mele, vise de copil care-n lume s-a trezit, neștiind ca sa fii bun sinonim e cu …nebun...

Freamăt ...

As vrea să învăt să accept… m-am născut si trăiesc, desi marea taină a vietii nu e doar să trăiesti ci să stii pentru ce trăiesti. Mă mai ascund uneori printre faldurile unor povesti unde mereu binele învinge răul, dar pot redeveni copil doar cu gândul sau cu sufletul. Restul s-au maturizat fără vrerea mea în virtutea trecerii timpului din nevoia de a trăi, de a învăta să înfrunt fantasmele unei existente aidoma muchiilor unui munte străjuit de râpe cu pante obositor de abrupte.

Frigul ne încătusează cu fiecare minut ce se scurge. Un anotimp pe care nici ceasul meu biologic nu-l recunoaste dar îl acceptă, asa cum acceptăm atâtea în viata noastră. Doar solitudine si o lumină mută, căci nu mai are vibratia si căldura verii.

Privirile mi se scurg printre crengile copacilor care străjuiesc potecile ce se despletesc din răscrucea în care mă aflu. Le simt goale si dezgolite. Nu mai respiră nu se mai bucură, au învătat să tacă si ”să existe”.

M-apropii cu teamă să nu le tulbur binemeritata odihna, vreau să le zâmbesc să le spun că nu-i decât un anotimp dar cuvintele mele trec prin goliciunea lor si se pierd undeva în nemărginire. Le simt privirea are urmele tandretii din vară si soapta duioasă a cântului verde crud al frunzelor.

Le-as dărui ceva ca să mai creadă în primăvara care va veni …. Care vine mereu, izbăvind frigul prin mugurii ce pleznesc la prima picătura de ploaie, straniu gong ce anunta frenetic începutul unei noi piese. Sub reflectarea diafană a luminii ce ascunde pasii necunoscutului sau momentul sublim al reîntrupării se scrie tacit filă cu filă jurnalul vietii.

Închid ochii si mă privesc în oglinda sufletului. Sunt un om normal cu ochii aidoma multora, cu trupul si mintea încă vii. Mă scufund adânc în mine, e liniste e pace simt atingerea seninului. Îmi cercetez căptuseala sufletului e …încă întreagă, poate putin rărită de la zbaterile anotimpurilor…are si vreo două trei petice, dar rezistă, trebuie să reziste căci din păcate e una ca si pânza de mir.

E vechea cortină ce ascunde de ochii lumii scena pe care se joacă dramatic piesa universului meu interior în care doar eu sunt mereu protagonista. Nu pot schimba lumea, nici frigul iernii nu-l pot îndulci pentru simplul fapt că asa sunt rânduite să fie.

As vrea să intru în ritmul lumii să-mi reglez trăirile după ale ei, să o las să mă schimbe… dar oare n-as muri dacă n-as mai fi eu ci doar o umilă clonă care si-ar târâi pasii abătuti prin tăceri de necuprins si rătăciri de nepătruns?!

Si nu vreau…

Micul univers

„...În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că nu au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă...” Petre Țuțea

Întotdeauna iarna a fost anotimpul preferat pentru citit si recitit. Prea obosită uneori, mă mai retrag în linistea din mine si cel mai adesea în spatele unei cărți. Îmi iau gândurile de mână si ne închidem în odaia tapetată cu litere. E o fugă din fața realității, e un joc de-a v-ați ascunselea cu timpul sau un simplu mod de a-mi desena alte vise. Ador să visez, să pictez cuvintele si să le iau la dans. Iubesc surâsul sau tandra ciondăneală a silabelor care se îngrămădesc toate odată ....să zboare pe singura potecă luminată, cea a privirii.

Cititul a fost…este refugiul cel mai la îndemână, e un mod prin care pot ”comunica”. Este scuarul unde visele se conturează si le desenăm aripi. Unele se nasc în taină… nici nu avem curajul de a le da un nume, de a le rosti dar sunt razele speranței ce răzbat zi de zi de sub pleoapa sufletului.

În paginile cărților zac răsfirate, pe rânduri frumos aliniate, momente de suflet, povesti de viață. Le citim cu plăcere pe unele si zâmbim…. lăcrimăm la altele si poate oftăm dar le adunăm pe toate si le îngrămădim între coperțile albumul nostru de trăiri.

Adesea mă opresc în fața bibliotecii si mâna mi se duce invariabil pe o carte citită si răscitită. Mă fură amintirile şi mă las purtată de ele, scormonesc în cenuşa timpurilor arse întrezărind aburii unui viitor imperceptibil…. încă. E nevoie de clinchetul timid al clopoţelului numit prezent ca să revin.

Cine nu evadează, cine nu visează?!

Cine nu scormoneşte prin cufărul cu amintiri, aerisind sau reînviind momente estompate de tumultul vieţii?!

Descoperim astfel că nimic nu s-a pierdut, că totul e acolo. Că lucrurile care contează cu adevărat există undeva în adâncul nostru si nimic nu le mai poate dezrădăcina. Le port în desaga cu care sufletul meu călătoreşte pas la pas cu mine, mergem mână în mână zâmbindu-ne sau făcându-ne cu ochiul. Eu exist şi printre picături trăiesc iar el adună pic cu pic aceste timide mărturii.

Și cartea are suflet, o minune de suflet, adunat din bucățele magice. Frânturi din sufletul autorului împărțit între personajele sale si din sufletul cuvintelor cu drag asternute ce-si asteaptă rândul la rostire. Cartea ascunde între coperțile ei un mic univers, o lume în care pătrund cu sfială si teamă dar din care de fiecare dată ies mai bogată, o lume în care rătăcesc si mă regăsesc totodată.

Povestea fiecaruia dintre noi

Azi s-au rascolit multe amintiri, nu chiar azi, acum cateva minute. Mi-am adus aminte de clipele in care am plans si am trait acele sentimente ce fac partea din chimia dragostei. Invat usor sa pasesc pe treptele vietii si sper mereu sa nu alunec. Oare cand a prins culoare viata mea? Oare de ce a trebuit sa am parte de lacrimi ce acum le regret? Raspunsul nu e la mine, e la persoanele pe care le-am iubit. Poate "a iubi" e un verb mult prea profund pentru mine, o simpla copila... Am invatat ca nu intotdeauna tot ce pare bun e bun si nu tot ce pare rau trebuie sa fie neaparat rau. Sunt lucruri ce ne formeaza ca oameni, ce ne ajuta sa invatam sa mergem mai departe. Ce faci atunci cand persoana la care tii atat de mult s-a plictisit de tine si pur si simplu te scoate din viata lui? Ce faci cand unul dintre cei pe care ii considerai prieteni, te-a tradat? Ce faci cand certurile din familie se inmultesc?

Poate ai fi tentat sa spui ca lupti, dar nu e atat de usor pe cat pare.

Cuvintele pot fi multe, dar nu si faptele. E greu cand esti prins in cusca fricii si cauti orice mijloc sa-ti invingi temerile, sa-ti stergi lacrimile si sa pasesti din nou cu capul sus si fruntea senina. Suntem simpli copii ce in curand le vom lua locul parintilor. Dar oare suntem pregatiti pentru viata asta dura de care parintii incearca sa ne fereasca? De ce oare invidiosii nu pot sta la locul lor si incearca sa te sape cat mai adanc? Asta nu stiu.

De ce oferim prietenie sincera persoanelor ce nu merita? De ce iubim ticalosi? De ce suntem atat de curiosi? Sunt doar cateva dintre multele intrebari ce ne macina interior zilnic cand realizam fiecare gresala. Am iubit, am fost iubita, am plans, au plans si altii pentru mine. Sunt pregatita sa incerc sa te iubesc? Chiar sunt? Am trecut peste toate piedicile ce ma faceau sa mai am incredere in cineva? Cred ca Da.

In viata mea n-am avut mai mult de 3-4 prieteni adevarati si am descoperit asta, atunci cand au fost sa-si ceara iertare caci gresisera, cand am avut nevoie de ei nu doar ca sa-mi dea niste banale sfaturi, ci sa-mi stearga lacrimile. Am avut parte de multe situatii ridicole, dar acum sunt pregatita sa sterg totul cu buretele, sa nu mai imi pese de cei care m-au ranit, sa ma bucur de viata, sa le multumesc adevaratilor mei prieteni prin fapte, sa te Iubesc pe tine si sa sper ca esti primul baiat care merita asta.

Colivia

Mai mereu trăim dincolo de un gard într-o izolare voită sau impusă crezând că astfel ne putem proteja....dar de multe ori prea multă grijă duce la însingurare. Ne construim din şoapte şi tăceri o colivie a noastră unde printre clipele unor gânduri ne scriem visele … speranţele, la început timid apoi din ce în ce mai încrezători. Nu îndrăznim a le rosti cu voce tare, căci am fost învăţaţi că marile dorinţe se pun în gând.

Le răsfoim adesea schimbând câte o literă sau câte un cuvânt pe ici pe colo. Zi după zi umplem file cu rânduri perfect aliniate şi ore întregi creta trasează cuvinte pe tabla sufletului nostru. Suntem pe rând propriul nostru dascăl şi eminentul învăţăcel. Dar, ...mereu există şi va exista un dar!...

Vine o zi când descoperim că uşa coliviei ....e deschisă. Nu ştim cum şi nu ştim când...dar zâmbim încrezători iar petalele sufletului nostru freamătă a înflorire!

Deschidem ochii mari, ca două semne de întrebare şi nu mai îndrăznim nici a clipi. Privim cu teamă dar cum de regulă curiozitatea învinge... facem primul pas. Timizi la început, ne înălţăm pe vârfuri ca să putem privi prin micuţa portiţă a sufletului nostru.

Pipăim aerul cu mîna asemeni zbaterii unei aripi şi-l respirăm cu nesaţ ... descoperim că timpul are libertatea de a fi şi culorile unor stări. Aşteptăm cuminţi în penumbra tăcerii, reînvăţam să păşim, să respirăm şi să ne bucurăm de libertate.

În zborul nostru rebel dăm ordin să fie dărâmate gardurile şi lumina ne subjugă. E atât de vie şi de unică…are un nume…

Îl încrustăm cu răsuflări calde şi-l pitim sub pleoapa unei emoţii. Ne bucurăm că florile ne-au recunoscut, ne bucurăm că ne-am putut desena zâmbete în colţul cărţilor de vizită iar razele soarelui se întrec în a ne desena noi poteci.

E bucuria de a ne rosti dorinţele, curajul de a pune aripi viselor...spre a se împlini!

Punmal infipt in inima

    In fiecare zi aceeasi privire, aceeasi expresie si acelasi zambet, am aceeasi balta de sange in mine de prea multi ani din viata asta, am lasat pumnalul asta prea mult infipt in inima mea, iar faptele voastre il imping din ce in ce mai adanc. Daca nu m-am revoltat atata timp pentru atatea nedreptati, daca n-am pus accent pe nimic in fata voastra nu inseamna ca nu mi pasa si ca nu ma doare nimic! Gresit!!! Fiecare actiune de a voastra are un efect asupra mea, lucru care ma intareste sau ma slabeste. Poate sunt o criminala in serie cand e vorba de arma indiferentei, dar sunt si eu om, si ca oricare dintre noi, am sentimente!

    Am tacut prea mult, am inghitit destule si a venit momentul in care am erupt. NU! Nu v-am zis cat ma doare sufletul, cat imi innegreste vazul, cat ma inec in lacrimi pana simt ca nu mai pot respira, nu mai pot vedea, nu mai pot nici vorbi, ma simt ca si cum as fi inchisa intre patru scanduri, chiar de voi, care cica trebuie sa ma apreciati si sa ma iubiti, insa voi ma distrugeti!

    Acum uita-te la mine... ce vezi?.. o umbra, dar priveste-ma mai adanc, gaseste-mi sufletul si ia spune-mi... mai traieste??

Sa ai curajul sa mergi mai departe

   In viata fericirea e relativa.Ceea ce ne face sa simtim ca traim e speranta, e magica! Ea este cea care ne ajuta sa trecem peste o despartire dureroasa, peste o deziluzie, peste tot ceea ce ne pune intr-o lumina defavorabila. Nu sunt absurda, stiu ca nu se poate hrani un suflet cu speranta, dar intr-o oarecare masura il face sa treaca mai departe; sa viseze in continuare, sa-si aline suferintele, iar faptul ca ai in ce sa crezi te mentine pe aceeasi lungime de unda cu ceilalti. Incet, incet si acea mica raza de speranta poate prinde viata, se poate transforma in luminita de la capatul tunelului. Important e sa crezi, sa nu te lasi prada suferintei si sa nu incetezi niciodata sa speri! Chiar daca totul pare pierdut si simti ca nu se mai poate face nimic, norocul iti poate surade cand te astepti mai putin. Noi suntem cei care ne incurajam propria persoana cand totul se naruie in jurul nostru si se transforma in pulvere. Nu poti tanji la un lucru din trecut, parerea mea, speranta te ajuta sa depasesti anumite bariere, sa vrei mai mult, sa-ti dai o a doua sansa nu sa vrei inapoi ceva ce nu poate reveni. Viitorul poate deveni mai bun daca crezi in propriile puteri, daca crezi in speranta!

Sentimente

  Imi tot lasati mesaje si imi spuneti ca scriu frumos si ca ar trebui sa scriu mai des… Stau si ma intreb, daca as scrie tot ce simt, cine ar citi?!? Cat timp as pierde punandu-mi sufletul pe hartie zi de zi? Cate adjective as folosi sa iti descriu bataile inimii??? Cate figuri de stil as asterne doar pentru a aduce imaginile mai aproape?

  Cum as descrie sentimentele astea contradictorii pe care le am? Ura si indiferenta, dorinta si pacatul.  Nu ma pot gandi la tine pentru ca nu vreau sa o fac. Nu imi amintesc saruturile alea tandre de unde se intalneste gatul cu parul la ceafa. Momentele in care pielea mea o ia razna ca o reactie alergica la corpul tau. Clipele in care tot ce aud sunt gemete de placere. Soapte de dorinta. Nimic legat de dragoste, pura pasiune! Tremurul degetelor tale pe coapsele mele, zumzetul buzelor unindu-se iar si iar si iar. Ochii razand fara cuvinte. Mainile ce se cauta pana ce se gasesc apoi se lipesc de placere. Sentimentul de maxima implinire trait cu ochii inchisi.

  Cum? Cum as putea scrie toate astea... ?! cand eu le simt atat de bine!!!

  Traiesc un pacat. O dorinta. Un adevar. Mint. Gresesc. Ma invalui in pasiune. Sunt eu cea care n-am fost niciodata. Cu tine, cel care ai fost mereu cand nu mi-ai trebuit. La final, oricum nu vom fi doar noi, dar intotdeauna, ramanem amandoi! Noi doi si secretul nostru. Si pasiunea... si dorinta... si...

Suflet ingenunchiat

Cateodata m-as arunca in bratele lui, pentru simplul fapt ca e brunet si inalt si frumos. Si m-as lasa in voia destinului, daca as stii ca sufletul mai poate sa indure. Ca nu mai vreau sa-l hranesc cu iluzii , a mia oara. M-as arunca in bratele-i puternice, pentru simplul fapt ca ma priveste cu sete si patima, pentru simplul fapt ca vede in mine, inocenta care credeam ca a disparut odata cu prima palma primita.... Dar el, ma vrea copila. Nu perversa. Nu versata. Nu amanta. Doar eu!

Mi-era sufletul ingenunchiat, capul plecat si lacrimile parca doreau sa-mi stapaneasca din nou mintea. Pe cer, nu erau stele. Doar m-a mintit. A crezut ca imi voi ridica privirea trista si abatuta spre cer... Dar nu am avut curajul. Cerul e prea mare, pentru sufletul meu mic. Si nu mai am nicio speranta, care sa se-nalte spre el. Si-atunci? La ce sa mai privesc in sus? Cand mereu am privit, am asteptat, m-am rugat.... dar nimic. El a vrut sa vad cerul, sa-mi recapat increderea, sa tin fruntea sus si privirea in fata.... si ca de obicei, sufletul m-a pus la pamant. Cu sau fara voie.... dar acum, sunt jos. Atat de jos, ca mi-e frig si simt ca ingheata si cele mai fierbinti ganduri pe care le puteam avea.

''Sunt unele momente in viata, cand indiferent de pozitia corpului, sufletul ti-e in genunchi''

Visand cu ochii deschisi...

Aveam ochii deschisi, dar in fata mi se derula rauri intregi de vise colorate. Totul se invarte cu mine atat de ametitor incat imi vine sa lesin. Imi bate inima sa-mi sara din piept dar eu ma avant mai departe in acest dans halucinant, fara sa ma tem ca ma voi pierde cu tine.

Te desprinzi brusc de mine. Atat de brusc incat ma izbesc cu tampla de dorul de tine. Din tampla ranita cresc lacramioare si flori de nu-ma-uita. Imi furi pamantul de sub picioare si ultima urma de ratiune din simtire.

Inceputul: Era cea mai crunta iarna din viata mea si mergeam prin zapada. Erai atat de usor incat te ia vantul. Mergeam spre tine si te prind in brate. Trupul iti este complet albit de zapada iar printre bucle ti se ascund flori de gheata. Ai ochii inchisi si pieptul nemiscat. E ciudat cum nu mi-am pus nicio o intrebare despre cum ai cazut din cer sau despre lumea din care vii. Eram timida. Tot ce stiam era ca erai in bratele mele si ca viata tocmai incepuse sa aiba sens, pentru ca tu erai acolo. La inceput ma treceau fiori de gheata pe sira spinarii, atat de rece erai, dar in scurt timp te incalzesc cu gandul meu si inima incepe sa-ti tresalte. Deschizi usor ochii si ma privesti pierdut. Ochii tai sunt reci ca luna si aprigi ca focul. Iti curbezi buzele intr-un zambet cu gropite si imi spui: "Ciao, sper ca nu ai asteptat prea mult in frig dupa mine..." intr-un glas atat de inocent si naiv.

Nici nu stiai ca in o mie de ganduri mi te intrepatrunzi suav, imi legani vise, copil ce esti, invata sa iubesti! 

Normalitate

Teama de necunoscut e una din cele mai normale stări. O percepem cu toţii încă de la naştere. Prima privire, primul zâmbet, primul cuvânt sau primul pas sunt doar primele încercări de a ]nvinge necunoscutul. La început sunt involuntare, inconştiente urmând ca mai târziu ele să devină o necesitate în urma instinctului de conservare, pe care fiecare dintre noi îl avem şi ni-l cultivăm. 
La fel de real este faptul că ceea ce unora li se pare necunoscut altora le este atât de familiar şi dacă lor nu le poate face rău şi nu le este teamă, celorlalţi de ce le-ar fi?! 
Cred că de aici ia naştere curajul de înfrunta necunoscutul, din puterea de privi în jurul tău, de a analiza, de a te analiza. 
Am fost învăţaţi sau aşa ne-a plăcut să credem că toată informaţia din exterior e mai reală decât cea din subconştientul nostru că acesta din urmă e doar un spaţiu de depozitare a viselor, a unor gânduri, idei impresii care au fost cândva veridice, palpabile iar acum sunt în stare latentă. Unele pot redeveni realităţi iar altele devin confuze şi se vor pierde în uitare. 
Şi totuşi ceea ce se petrece în interiorul nostru influenţează şi creează ceea ce percepem din exteriorul nostru. Aşa cum şi ceea ce se petrece în exteriorul nostru contează, dă formă şi sens trăirilor noastre. Visele pot deveni realităţi de necontestat iar realitatea se poate transforma într-o iluzie, depinde de percepţia fiecăruia. 
Deci atât realul cât şi imaginarul sunt o îmbinare procentuală în funcţie de starea pshică, mentală și emoțională a fiecăruia din cele două: interioară şi exterioară în cotele stabilite de necesităţile proprii.

Sensibilitate

Mi-e frig. Mi-e frică. Sunt sensibilă.  Atât de sensibilă încât cea mai uşoară atingere a ta mă doare. Mă doare când mă priveşti diferit, mă doare dacă îmi vorbeşti pe o voce dură. Mă doare orice distanţă dintre mine şi tine. Pentru că asta sunt eu. Un suflet slab. Un suflet care e obişnuit tot timpul să lupte, dar care tânjeşte atât de mult după dragoste … Şi nu orice fel de dragoste. Ci acea dragoste care nu mă sufocă, dar nici nu mă uită. Acea dragoste care e acolo tot timpul, pentru mine. Ca eu să ştiu, să am siguranţa că atunci când am să cad din nou în genunchi, va veni repede şi mă va ridica. Acea dragoste care să se asemene cu Dumnezeu. E greu ca atunci după ce am primit o dragoste atât de intensă ca a Lui Dumnezeu, să mă mulţumesc acum cu tot felul de gunoaie.

Mi-e dor să-mi sprijin sufletul obosit pe umărul cuiva…să ştiu că acolo e cineva pentru mine gata să lupte. Gata să sfâşie orice posibilitate de a mă răni. Mi-e dor să port o conversaţie serioasă. Să pot să spun tot ce am pe inimă şi apoi să oftez adânc. Nu vreau să fiu criticată. M-am săturat de critică. Ce e mai grav este că….sunt atât de fragilă încât mă tem uneori să nu cedez.

E greu pentru oamenii care tânjesc după tot. E greu pentru cei care trăiesc viaţa cu o pasiune ridicată la extrem. Nu vreau să filozofez.

Sufletul … este ca o frunză. La început e verde, proaspăt. Mai apoi…trece tot mai mult în alt anotimp. Încetul cu încetul…se ofileşte. Vântul o bate şi…ea cade la pământ. Ce se întâmplă după ce cade pe pământ? De ce trebuie să fim aşa de frivoli? De ce trebuie să ne temem atât de tare de necunoscut? De ceea ce ne-ar putea aduce el?

Timpul nostru....

Ceasul a fost inventat din nevoia de a măsura timpul, de a ne hrăni cu iluzia că noi suntem stăpânii timpului. Era un banal instrument de cronometrat dar cu timpul a devenit un adevărat dictator.

Nici nu mai ştiu cine pe cine a inventat, cine pe cine comandă.
Se spune că omul e independent …Oare?

Via ţa noastră a devenit atât de dependentă de aceste banale instrumente de măsură.

Măsurăm totul, cântărim totul, ne-am încorsetat în concep ţii şi idei că am ajuns doar să supravie ţuim! Şi o facem cu ochii pe ceas…

Numărând secundele trecute….aşteptându-le pe următoarele…

Ne vizităm cea mai bună prietenă pe care n-am mai văzut-o de un veac dar spunem de la intrare…”Ştii nu pot sta mult…pentru că….!” Totul se scrie cu ore, cu minute şi secunde, iar timpul zboară parcă mai repede în ciuda faptului că ne chinuim să  ţinem pasul cu el…

Privim ceasul la culcare, iar diminea ţa primul ochi e tot înspre el indiferent că a sunat sau nu, tragem cu coada ochiului la acele lui.
Mi-aş dori să las timpul să zboare să-i privim scurgerea cu mai multă nepăsare…să nu mai conteze atât de mult lipsa .... unei secunde!

Să reînvă ţăm…. să ne redefinim şi să în ţelegem că : Timpul, e doar o no ţiune, nu trece niciodată... noi trecem prin timp!

Singurul care trece..... e timpul nostru şi o face de mână cu noi, zâmbindu-ne,....şi din păcate e ireversibil!

Tu nu vezi, Paradisul meu e acelasi ...

Aceasta este o insemnare pentru sufletul meu ... Mereu mi-a fost greu sa ma exprim, nu ca nu as stii cum. Doar ca in mintea mea este o furtuna de cuvinte si imi era greu sa le pot alege cu grija, astfel incat sa iasa ceva special intr-un final ... Simt ca am pierdut mult prea multi oameni care ii iubesc, si ma intreb de ce. Stiu ca toate trebuie facute la timpul lor, tocmai de aceea ma inspaimanta gandul ca nu as mai putea face nimic. Imi e dor de o gramada de oamni, sincer. Oameni care m-au schimbat mult, oameni pentru care am renuntat la TOT, si care ulterior au renuntat si ei ... dar nu a fost DE AJUNS. Stateam azi si ma uitam la o sticla de vin, cum trec secundele pe langa mine iar eu nu fac nimic, si poate in acelasi timp nu eram singura care se gandea la asta. Stiu ca nu ati inteles nimic, doar ca intre timp mi-am dat seama ca am pierdut tot ce era mai important pentru mine. Si mai ales ca vreau totul inapoi doar pentru mine. Stiu ca suna a egoism, dar imi apartine ... Sunt un om bun, care asculta, si mai ales intelege pe cei din jur. Care aprecieaza orice lucru urat impachetat doar daca este primit de la cine trebuie. Ah, bineinteles cand ma uitam ca proasta la sticla de vin, am cautat in telefon sa trimit un mesaj cuiva drag ... am zambit dezamagita de mine, pentru ca am remarcat ca nici nu mai aveam numarul. Era o persoana care a plecat de la propriul majorat sa fie cu mine, care si-a luat inima in dinti sa-mi spune mii de lucrui jenante, care multi dintre voi nu le-ati intelege nici acum ... Era o persoana care m-a iubit din clipa in care m-a vazut, care a preferat sa piarda doar ca sa am eu tot si sa-mi fie bine ... Nu am facut-o intentionat ... doar ca timpul nu a tinut cu mine. Cu siguranta nu ati inteles nimic, dar concluzia este ca ... nu renunta la ceea ce vezi in fata ochilor, pentru ceva la care doar aspiri ... Ai putea sa ramai fara nimic ... Doar dezamagit de tine ... Cu un regret puternic ... Cu acea iubire, dragoste si afectiune ... Fara nici un rost ... Unele lucruri trebuie facute la timpul lor ... si o zi pierduta inseamna un viitor intreg ... fericirea cuiva, uneori chiar a ta fara sa-ti dai seama ... Atat am avut de zis ....... restul ..... le simt!

Despre Noi

Mereu mi-a placut sa ascult oamenii si povestile lor, mai mult decat sa povestesc eu. Mereu mi-a fost usor sa vorbesc despre mine, dar nu-mi face placere sa o fac. Asa ca, am sa va spun ce am inteles pana acum, unde si in ce mod s-a ajuns, de ce... si mai ales scopul. Oamenii in general pretuiesc lucrurile, nu pot spune ca nu, sentimente, lucuri, emotii sau traire. Dupa ce am pierdut acel "ceva" ajungem sa vedem  (dupa cum probabil ati remarcat si voi) ca era unul din acele lucrurui marunte care ne tineau in viata. Dorim sa facem ceva, sa schimbam pentru a ajunge iar la acel "ceva", dar nu se mai poate. Acum, intervine ura, clar, nu poti iubi... atunci clar urasti. Cu cat urasti mai mult cu atat dragostea ce ai purtat-o a fost mai mare, si dezamagirea pe parcurs, bineinteles, la fel de mare. Dar hai sa vorbim despre... "oameni"... Oamenii, acele fiinte dragalase atunci cand sunt mici, naive si tare dulci... CRESC. Transformarea se produce in timp, si crescand ei se transforma in ..BESTII. Acele BESTII, uita ce inseamna cu timpul dragostea, afectiunea, dorul, sentimentele, ratiunea, onoarea, demnitatea sau oricare virtute posibila. Dar, sa nu uitam ca orice efect are si o cauza. Cele mai dese cazue provin din acel cuvan pe care majoritatea il numesc "dezamagire". Aceasta "dezamagire", este un… esec, aparut in urma (in cele mai dese cazuri) iubirii, afectiunii sau lipsei de incredere. Hai sa explic oarecum, cum sta treaba cu iubirea … la 14-16 nu este iubire, e doar prietenie profunda, aici incepe sa se arate iubiea sub forma de "embrion" … de pe la 16 cam pena pe la 18 ani ... putem discuta de iubirea din adolescenta, (cea mai frumoasa) unde faceti totul din reflex, fara conditii si mult timp fara ura, e frumoasa ... dupa 18 ani ... putem discuta de o oarecare iubie profunda ... aici gasim orice traire si emotie, orice sentiment ce exista ... Nu-ti cresc doar sanii si parul pe piept, asta e clar. Nu te dezvolti doar tu, ci si psihicul si automat trairile si sentimentele ... care sunt mai puternice. Iubesti, esti iubit, totul e frumos, nu? Iar lumea e doar a ta … clar! Dar cum orice inceput ... are si un sfarist se va duce totul candva. Atunci apare gelozia, indiferenta, ura, aroganta. Dusmani vesnici ai afectiunii ... Nu incercati sa va formati un scut in fata sentimentelor, caci intr-un final toti voi o sa fiti dezamagitit ... si va intrebati ... de ce nu a crezut in mine … pentru ca nu i-ai aratat ca trebuie. Nu va ascundeti sentimentele, nu rani pe cel de lanaga tine, doar pentru a nu fi tu ranit, orice ar insemna asta. Incearca sa-ti dai seama ce e important pentru tine ... ura in sine, te face mai puternic sau afectiunea? ... Sunt oameni ca tine, fara sa o arate, dar tine. Sunt oameni care tin si te ranesc, fara sa vrea, acesti oameni sunt cei care te iubesc atat de mult si le e teama sa nu fie dezamagiti ... astfel recurg la asa ceva. Adu-ti aminte fiecare cuvant spus, felul in care te privea, fiecare moment pentrecut cu acel cineva. Atunci iti vei da sema cat timp ti-a oferit din viata doar ca sa fie cu tine, ora la care a venit, felul in care s-a comportat, daca a plans sau a ras. Viata e o scena ... Dar nimeni nu joaca teatru, nu avem spectatori ci doar actori prosti, care intr-un final strica tot ... orice urma de sentiment ... iar timpul este durata piesei care ... inceteaza candva. Revenind la acei oameni rai fara sentimente care in general ranesc pe altii ... da, eu sunt o bestie. Am fost ranita, nimeni nu are curajul sa lupte altaturi de mine, sa aibe incredere in mine, sa aprecieze ceea ce ofer, somnul meu dulce de la  7 dimineata, care s-a dus fix pe … noptile pierdute cu rost, caci mi-au placut tare mult diminetile, fiecare picatura de vin bauta, fiecare 10 ron care se duceau la fel cum erau in buzunar ... chestii care au fost … au trecut ... ma astept sa nu mai fie. Am spus lucurui urate, am jignit tare rau multi oameni, unii o meritau ... altii nu, in principiu nimeni nu merita, pentru ca nu am nici un drept sa o fac. Am incercat sa ma leg de fiecare suflet intalnit, crezand ca e altfel, si ma va intelege, atunci cu putinul care il zic. Ca atunci cand imi va fi greu ma va strange in brate, si-mi va spune ca o sa fie bine, chiar daca stiam ca nu va fi ... dar pt cateva secunde ... nu a plecat de lanaga mine. Probabil multi au trecut prin ce scriu eu acum, dar ma intreb cati s-au intors si au spus ... "m-am intors pentru mine, caci eu am nevoie de tine" "a fost o perioada grea, nu vreau sa te pierd" "nu am sa cedez..." ... cati? Eu nu cedez niciodata, mereu am sa sper ca timpul meu acordat tie, te  va schimba macar un pic. Nu incerc decat sa spun ca ar trebui sa cresteti din Bestii in Oameni Adevarati ... care iubesc adevarat, care au sentimente adevarate, care rad pentru ca simt ... Timp avem, mult timp ... rabdare avem ... doar ca ... trebuie sa ne gasim cuvintele cu foarte mare atentie ... sa nu ranim. In fiecare zi cineva mai varsa cate o lacrima ... ma intreb ce sunt mai multe, lacrimi sau zambete? Am gresit mai mult decat mi-am imaginat, am ranit mai mutl decat mi-a fost permis, nu am crezut nici eu in nimeni, dar asta nu inseamna ca nu am tinut ... Asta e doar o insemnare in jurnal, iar acum cand am scris-o mi-am adus aminte cat de mult tin la 2 persoane ... 2 oameni ... fara sa vreau, nu cer nimic in schimb ... doar sa afle candva ... poate, vor afla ... un motan si un patratzel ... si da ... oridinea e clar, corecta ....

Pașii unui destin

Limbi de lumină brazdeaza zarea ridicand ceata de sub pasii unui destin. Ma simt obosita uneori si atunci m-ascund intr-o secunda calatoare. Doar eu cu mine .... ratacesc prin oceanul timpului sub murmurul de vise uitate, nerostite si uneori abandonate. Acolo, în linistea mea, imi perii tacuta pleata sufletului si-o despletesc in sute de izvoare.

Uitasem ca sufletul meu stie a canta sau poate uitasem doar stiinta de a-l asculta!

Ma infior de amintirea unui dor, rasarit din negura unor trairi, si-l trimit spre niciunde pe aripa unei lacrimi ce tocmai se strecoara tacuta ca o umbra. isi urmeaza senina calea si in final se reazema in coltul buzei de unde alunecand, timid, imi umple gura cu a ei aromă sarata.

Ma caut prin tacerea unui trecut ... Am fost acolo unde doar gandul poate ajunge, am stat candva la poarta sufletului .... dar nu ai stiut a ma privi. Cu resemnare mi-am adunat in causul palmei soapte din scurgerea timpului si rouă din diminetile unei iubiri si mi-am spalat cu ele pleoapele privirii.

Ma zaresc in oglinda azurie a timpului si incerc a-i descifra raspunsul mut. Exist…in clipa ce se scurge sub pasii neiertatori ai timpului meu, in lacrimile ce le strivesc intre gene. Le simt transparenta si fragilitatea, dar le strivesc, desi ma doare, caci uneori sunt atat de fierbinti….incat risc sa-mi arda privirea iar eu….imi vreau privirea inapoi.

Sunt eu cea de ieri ...cu bratele deschise.... asteptand ziua de maine si cu picioarele adanc infipte in prezentul ce-l numim astazi!

Mi-am pitit gandurile, mi-am cantarit amintirile si adesea in viata mi-am masurat cuvintele…dar niciodata nu mi-am cenzurat privirea. Ochii sunt ferestre dinspre un suflet catre un alt suflet….
Incerc sa-mi sprijin sufletul, sa-l curat de îndoieli…. caci sunt momente in care, cu totii simtim ca un lucru sau o stare ce ne-au facut odinioara sa vibram sau poate sa suferim…nu mai conteaza, nu mai are acelasi impact. Poate pentru ca trecerea timpul a mai estompat din durere sau poate acum putem privi cu detasare si seninatate… Oare cea mai buna decizie este sa lasam uitarea sa le cuprinda?!

De cele mai multe ori gasim in noi puterea de a infrunta obstacolele dar exista si probleme din fata carora fugim, cautand un alt drum. O poteca laterala pe care ne mutam existenta din motive doar de fiecare stiute si de unde incercam sa zambim in fata clipelor destramate…dand vina pe ...destin.

Viata cu tumultul ei se desfasoara sub bagheta maritului dirijor Timpul, iar trecerea lui ne brazdeaza chipul si ne tatueaza sufletul .... poate de aceea ne simtim uneori obositi....

Timpul nu iarta dar noi putem ierta….timpul n-are suflet, constiinta ...dar noi, oamenii, avem!

           Exista un timp pentru fiecare stare… pentru lacrimi, iubire, dezamagire…exista un anotimp al ploilor si unul al zapezilor…dar pentru suflete ….sa ne oferim un moment al iertarii…doar asa ne putem recapata seninul privirii.

Un gand ce ramane mereu pata pe inima...

Astazi am patit la fel ca de atat de multe ori…Linistea nu dureaza niciodata mult pentru mine,dar ceea ce observ de fiecare data este jocul de sentimente ce se naste in interiorul meu, ca un ceas ce penduleaza intre ieri si maine...Astazi, ca de atatea mii de ori, incercam sa ma recunosc in oglinda, dar reflexia era neclara, oglinda parca murdara de atatea resentimente si regretul a ceea ce ar fi putut fi, dar nu a fost...
Parfumul trecutului se ascundea dupa fiecare cladire pe langa care am trecut astazi, dar in somnolenta mea acuta am reusit sa ma prefac ca nu exista,cu toate ca ma sufoca cu nuantele lui de nostalgie si particulele de incertitudine...
Cele mai apasatoare sunt noptile mele ce par interminabile...E ciudat cum, probabil mai mult ca niciodata, sunt constienta de faptul ca e mereu cineva alaturi de mine, chiar daca de multe ori spiritual, dar ca de obicei nu vad în fata decat singuratatea ce asteapta momentul oportun sa se iveasca in sufletul meu...
Dar oare de ce ma plang? Mi-am dat eu singura sentinta singuratatii in momentul in care am ales sa fie asa...Cine ar fi zis ca odata ce iti interzici sa simti ceva, ajungi intr-o asemenea stare incat devine ca un fel de lege universala pentru tine? Nu stiu sa urasc si nici nu vreau sa trezesc in mine sentimente care sa ma coboare de pe scara luminii pe care incepusem sa urc...Probabil e mai usor sa traiesti cu un mare gol, decât cu...insa....