Colivia

Mai mereu trăim dincolo de un gard într-o izolare voită sau impusă crezând că astfel ne putem proteja....dar de multe ori prea multă grijă duce la însingurare. Ne construim din şoapte şi tăceri o colivie a noastră unde printre clipele unor gânduri ne scriem visele … speranţele, la început timid apoi din ce în ce mai încrezători. Nu îndrăznim a le rosti cu voce tare, căci am fost învăţaţi că marile dorinţe se pun în gând.

Le răsfoim adesea schimbând câte o literă sau câte un cuvânt pe ici pe colo. Zi după zi umplem file cu rânduri perfect aliniate şi ore întregi creta trasează cuvinte pe tabla sufletului nostru. Suntem pe rând propriul nostru dascăl şi eminentul învăţăcel. Dar, ...mereu există şi va exista un dar!...

Vine o zi când descoperim că uşa coliviei ....e deschisă. Nu ştim cum şi nu ştim când...dar zâmbim încrezători iar petalele sufletului nostru freamătă a înflorire!

Deschidem ochii mari, ca două semne de întrebare şi nu mai îndrăznim nici a clipi. Privim cu teamă dar cum de regulă curiozitatea învinge... facem primul pas. Timizi la început, ne înălţăm pe vârfuri ca să putem privi prin micuţa portiţă a sufletului nostru.

Pipăim aerul cu mîna asemeni zbaterii unei aripi şi-l respirăm cu nesaţ ... descoperim că timpul are libertatea de a fi şi culorile unor stări. Aşteptăm cuminţi în penumbra tăcerii, reînvăţam să păşim, să respirăm şi să ne bucurăm de libertate.

În zborul nostru rebel dăm ordin să fie dărâmate gardurile şi lumina ne subjugă. E atât de vie şi de unică…are un nume…

Îl încrustăm cu răsuflări calde şi-l pitim sub pleoapa unei emoţii. Ne bucurăm că florile ne-au recunoscut, ne bucurăm că ne-am putut desena zâmbete în colţul cărţilor de vizită iar razele soarelui se întrec în a ne desena noi poteci.

E bucuria de a ne rosti dorinţele, curajul de a pune aripi viselor...spre a se împlini!