Tu oare stii?

          Dragostea este ca un edificiu, iar piatra care sta la temelia acestuia este iubirea si fiecare zi care trece este inca o caramida pusa la temelia lui... Dar dintr-o singura greseala, poate dintr-o vorba spusa in vant, edificiul ce cu greu l-ai cladit se poate darama si atunci poate iti va lua mai mult timp ca sa reconstruiesti ceea ce ai daramat.

          Cel mai rau lucru pe care ti-l poate face cineva este sa te faca sa crezi ca poti avea aripi, ca poti zbura. Si atunci incepi sa visezi, vise pe care ti le hraneste. Si-apoi, deodata, fara motiv aparent iti frange aripile... si te izbesti de pamant, de realitate...

          Ciudat e ca nu stii daca acum visezi, daca acum e doar un cosmar din care te vei trezi sau daca atunci aveai un vis frumos. Cert este ca adevaratul zbor se afla undeva intre aceste doua visari. Si incepi sa speri ca poate inca mai ai aripi, ca nu le-ai pierdut definitiv...

          Si-mcepi sa ratacesti, sa-ti cauti aripile pierdute, neavand siguranta ca vrei sa le mai gasesti. Poate atunci iarasi are sa ti le rupa cineva. Se spune ca drumul e mai frumos decat posibilul loc in care ai ajunge. Atunci sa fie oare mai frumoasa cautare a insasi zborul in sine?! Tind sa cred ca nu si de fapt ce inseamna in ultima instanta acest zbor?

Ganduri

Citeam undeva, cândva, cum că nu poți împiedica drumul gândurilor, întocmai cum nu poți opri valurile mării sa se întoarcă la țărm! 
Câteodata cel mai ingenios gând, poate fi o exagerare a mintii noastre și poate duce la confuzie! 
Ce-am putea face să-l reducem la măsura naturală? 
E adevărat ca orice act de gândire are un substrat concret deși teoretic vorbind, gândirea e prin esența abstractă, depinde doar de noi să conștientizam ! 
Gândim cu toții, visam cu toții e doar o stare de normalitate. Am putea oare sa oprim gândurile din zborul lor, probabil ca doar moartea poate, nu știu, mereu m-am întrebat ce se întâmpla dincolo... 
Probabil vom afla cu toții cândva... 
Gândirea e rodul inteligentei, visarea e voluptate ei, dar a înlocui gândirea cu visarea e ca și cum am confunda hrana cu otrava! 
Și totuși eu visez și voi visa mereu... 
Aș vrea ca totul sa se schimbe și ordinea în lumea asta și tu și eu și noi cu toții să ne găsim un loc al nostru. 
Sunt prinsă-n cerc și nu mai pot să schimb ceva în asta lume, în care multe aș schimba și firul ierbii ce răsare și mugurele de-aș putea…sunt visele mele, vise de copil care-n lume s-a trezit, neștiind ca sa fii bun sinonim e cu …nebun...

Freamăt ...

As vrea să învăt să accept… m-am născut si trăiesc, desi marea taină a vietii nu e doar să trăiesti ci să stii pentru ce trăiesti. Mă mai ascund uneori printre faldurile unor povesti unde mereu binele învinge răul, dar pot redeveni copil doar cu gândul sau cu sufletul. Restul s-au maturizat fără vrerea mea în virtutea trecerii timpului din nevoia de a trăi, de a învăta să înfrunt fantasmele unei existente aidoma muchiilor unui munte străjuit de râpe cu pante obositor de abrupte.

Frigul ne încătusează cu fiecare minut ce se scurge. Un anotimp pe care nici ceasul meu biologic nu-l recunoaste dar îl acceptă, asa cum acceptăm atâtea în viata noastră. Doar solitudine si o lumină mută, căci nu mai are vibratia si căldura verii.

Privirile mi se scurg printre crengile copacilor care străjuiesc potecile ce se despletesc din răscrucea în care mă aflu. Le simt goale si dezgolite. Nu mai respiră nu se mai bucură, au învătat să tacă si ”să existe”.

M-apropii cu teamă să nu le tulbur binemeritata odihna, vreau să le zâmbesc să le spun că nu-i decât un anotimp dar cuvintele mele trec prin goliciunea lor si se pierd undeva în nemărginire. Le simt privirea are urmele tandretii din vară si soapta duioasă a cântului verde crud al frunzelor.

Le-as dărui ceva ca să mai creadă în primăvara care va veni …. Care vine mereu, izbăvind frigul prin mugurii ce pleznesc la prima picătura de ploaie, straniu gong ce anunta frenetic începutul unei noi piese. Sub reflectarea diafană a luminii ce ascunde pasii necunoscutului sau momentul sublim al reîntrupării se scrie tacit filă cu filă jurnalul vietii.

Închid ochii si mă privesc în oglinda sufletului. Sunt un om normal cu ochii aidoma multora, cu trupul si mintea încă vii. Mă scufund adânc în mine, e liniste e pace simt atingerea seninului. Îmi cercetez căptuseala sufletului e …încă întreagă, poate putin rărită de la zbaterile anotimpurilor…are si vreo două trei petice, dar rezistă, trebuie să reziste căci din păcate e una ca si pânza de mir.

E vechea cortină ce ascunde de ochii lumii scena pe care se joacă dramatic piesa universului meu interior în care doar eu sunt mereu protagonista. Nu pot schimba lumea, nici frigul iernii nu-l pot îndulci pentru simplul fapt că asa sunt rânduite să fie.

As vrea să intru în ritmul lumii să-mi reglez trăirile după ale ei, să o las să mă schimbe… dar oare n-as muri dacă n-as mai fi eu ci doar o umilă clonă care si-ar târâi pasii abătuti prin tăceri de necuprins si rătăciri de nepătruns?!

Si nu vreau…

Micul univers

„...În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că nu au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă...” Petre Țuțea

Întotdeauna iarna a fost anotimpul preferat pentru citit si recitit. Prea obosită uneori, mă mai retrag în linistea din mine si cel mai adesea în spatele unei cărți. Îmi iau gândurile de mână si ne închidem în odaia tapetată cu litere. E o fugă din fața realității, e un joc de-a v-ați ascunselea cu timpul sau un simplu mod de a-mi desena alte vise. Ador să visez, să pictez cuvintele si să le iau la dans. Iubesc surâsul sau tandra ciondăneală a silabelor care se îngrămădesc toate odată ....să zboare pe singura potecă luminată, cea a privirii.

Cititul a fost…este refugiul cel mai la îndemână, e un mod prin care pot ”comunica”. Este scuarul unde visele se conturează si le desenăm aripi. Unele se nasc în taină… nici nu avem curajul de a le da un nume, de a le rosti dar sunt razele speranței ce răzbat zi de zi de sub pleoapa sufletului.

În paginile cărților zac răsfirate, pe rânduri frumos aliniate, momente de suflet, povesti de viață. Le citim cu plăcere pe unele si zâmbim…. lăcrimăm la altele si poate oftăm dar le adunăm pe toate si le îngrămădim între coperțile albumul nostru de trăiri.

Adesea mă opresc în fața bibliotecii si mâna mi se duce invariabil pe o carte citită si răscitită. Mă fură amintirile şi mă las purtată de ele, scormonesc în cenuşa timpurilor arse întrezărind aburii unui viitor imperceptibil…. încă. E nevoie de clinchetul timid al clopoţelului numit prezent ca să revin.

Cine nu evadează, cine nu visează?!

Cine nu scormoneşte prin cufărul cu amintiri, aerisind sau reînviind momente estompate de tumultul vieţii?!

Descoperim astfel că nimic nu s-a pierdut, că totul e acolo. Că lucrurile care contează cu adevărat există undeva în adâncul nostru si nimic nu le mai poate dezrădăcina. Le port în desaga cu care sufletul meu călătoreşte pas la pas cu mine, mergem mână în mână zâmbindu-ne sau făcându-ne cu ochiul. Eu exist şi printre picături trăiesc iar el adună pic cu pic aceste timide mărturii.

Și cartea are suflet, o minune de suflet, adunat din bucățele magice. Frânturi din sufletul autorului împărțit între personajele sale si din sufletul cuvintelor cu drag asternute ce-si asteaptă rândul la rostire. Cartea ascunde între coperțile ei un mic univers, o lume în care pătrund cu sfială si teamă dar din care de fiecare dată ies mai bogată, o lume în care rătăcesc si mă regăsesc totodată.

Povestea fiecaruia dintre noi

Azi s-au rascolit multe amintiri, nu chiar azi, acum cateva minute. Mi-am adus aminte de clipele in care am plans si am trait acele sentimente ce fac partea din chimia dragostei. Invat usor sa pasesc pe treptele vietii si sper mereu sa nu alunec. Oare cand a prins culoare viata mea? Oare de ce a trebuit sa am parte de lacrimi ce acum le regret? Raspunsul nu e la mine, e la persoanele pe care le-am iubit. Poate "a iubi" e un verb mult prea profund pentru mine, o simpla copila... Am invatat ca nu intotdeauna tot ce pare bun e bun si nu tot ce pare rau trebuie sa fie neaparat rau. Sunt lucruri ce ne formeaza ca oameni, ce ne ajuta sa invatam sa mergem mai departe. Ce faci atunci cand persoana la care tii atat de mult s-a plictisit de tine si pur si simplu te scoate din viata lui? Ce faci cand unul dintre cei pe care ii considerai prieteni, te-a tradat? Ce faci cand certurile din familie se inmultesc?

Poate ai fi tentat sa spui ca lupti, dar nu e atat de usor pe cat pare.

Cuvintele pot fi multe, dar nu si faptele. E greu cand esti prins in cusca fricii si cauti orice mijloc sa-ti invingi temerile, sa-ti stergi lacrimile si sa pasesti din nou cu capul sus si fruntea senina. Suntem simpli copii ce in curand le vom lua locul parintilor. Dar oare suntem pregatiti pentru viata asta dura de care parintii incearca sa ne fereasca? De ce oare invidiosii nu pot sta la locul lor si incearca sa te sape cat mai adanc? Asta nu stiu.

De ce oferim prietenie sincera persoanelor ce nu merita? De ce iubim ticalosi? De ce suntem atat de curiosi? Sunt doar cateva dintre multele intrebari ce ne macina interior zilnic cand realizam fiecare gresala. Am iubit, am fost iubita, am plans, au plans si altii pentru mine. Sunt pregatita sa incerc sa te iubesc? Chiar sunt? Am trecut peste toate piedicile ce ma faceau sa mai am incredere in cineva? Cred ca Da.

In viata mea n-am avut mai mult de 3-4 prieteni adevarati si am descoperit asta, atunci cand au fost sa-si ceara iertare caci gresisera, cand am avut nevoie de ei nu doar ca sa-mi dea niste banale sfaturi, ci sa-mi stearga lacrimile. Am avut parte de multe situatii ridicole, dar acum sunt pregatita sa sterg totul cu buretele, sa nu mai imi pese de cei care m-au ranit, sa ma bucur de viata, sa le multumesc adevaratilor mei prieteni prin fapte, sa te Iubesc pe tine si sa sper ca esti primul baiat care merita asta.

Colivia

Mai mereu trăim dincolo de un gard într-o izolare voită sau impusă crezând că astfel ne putem proteja....dar de multe ori prea multă grijă duce la însingurare. Ne construim din şoapte şi tăceri o colivie a noastră unde printre clipele unor gânduri ne scriem visele … speranţele, la început timid apoi din ce în ce mai încrezători. Nu îndrăznim a le rosti cu voce tare, căci am fost învăţaţi că marile dorinţe se pun în gând.

Le răsfoim adesea schimbând câte o literă sau câte un cuvânt pe ici pe colo. Zi după zi umplem file cu rânduri perfect aliniate şi ore întregi creta trasează cuvinte pe tabla sufletului nostru. Suntem pe rând propriul nostru dascăl şi eminentul învăţăcel. Dar, ...mereu există şi va exista un dar!...

Vine o zi când descoperim că uşa coliviei ....e deschisă. Nu ştim cum şi nu ştim când...dar zâmbim încrezători iar petalele sufletului nostru freamătă a înflorire!

Deschidem ochii mari, ca două semne de întrebare şi nu mai îndrăznim nici a clipi. Privim cu teamă dar cum de regulă curiozitatea învinge... facem primul pas. Timizi la început, ne înălţăm pe vârfuri ca să putem privi prin micuţa portiţă a sufletului nostru.

Pipăim aerul cu mîna asemeni zbaterii unei aripi şi-l respirăm cu nesaţ ... descoperim că timpul are libertatea de a fi şi culorile unor stări. Aşteptăm cuminţi în penumbra tăcerii, reînvăţam să păşim, să respirăm şi să ne bucurăm de libertate.

În zborul nostru rebel dăm ordin să fie dărâmate gardurile şi lumina ne subjugă. E atât de vie şi de unică…are un nume…

Îl încrustăm cu răsuflări calde şi-l pitim sub pleoapa unei emoţii. Ne bucurăm că florile ne-au recunoscut, ne bucurăm că ne-am putut desena zâmbete în colţul cărţilor de vizită iar razele soarelui se întrec în a ne desena noi poteci.

E bucuria de a ne rosti dorinţele, curajul de a pune aripi viselor...spre a se împlini!