Punmal infipt in inima

    In fiecare zi aceeasi privire, aceeasi expresie si acelasi zambet, am aceeasi balta de sange in mine de prea multi ani din viata asta, am lasat pumnalul asta prea mult infipt in inima mea, iar faptele voastre il imping din ce in ce mai adanc. Daca nu m-am revoltat atata timp pentru atatea nedreptati, daca n-am pus accent pe nimic in fata voastra nu inseamna ca nu mi pasa si ca nu ma doare nimic! Gresit!!! Fiecare actiune de a voastra are un efect asupra mea, lucru care ma intareste sau ma slabeste. Poate sunt o criminala in serie cand e vorba de arma indiferentei, dar sunt si eu om, si ca oricare dintre noi, am sentimente!

    Am tacut prea mult, am inghitit destule si a venit momentul in care am erupt. NU! Nu v-am zis cat ma doare sufletul, cat imi innegreste vazul, cat ma inec in lacrimi pana simt ca nu mai pot respira, nu mai pot vedea, nu mai pot nici vorbi, ma simt ca si cum as fi inchisa intre patru scanduri, chiar de voi, care cica trebuie sa ma apreciati si sa ma iubiti, insa voi ma distrugeti!

    Acum uita-te la mine... ce vezi?.. o umbra, dar priveste-ma mai adanc, gaseste-mi sufletul si ia spune-mi... mai traieste??

Sa ai curajul sa mergi mai departe

   In viata fericirea e relativa.Ceea ce ne face sa simtim ca traim e speranta, e magica! Ea este cea care ne ajuta sa trecem peste o despartire dureroasa, peste o deziluzie, peste tot ceea ce ne pune intr-o lumina defavorabila. Nu sunt absurda, stiu ca nu se poate hrani un suflet cu speranta, dar intr-o oarecare masura il face sa treaca mai departe; sa viseze in continuare, sa-si aline suferintele, iar faptul ca ai in ce sa crezi te mentine pe aceeasi lungime de unda cu ceilalti. Incet, incet si acea mica raza de speranta poate prinde viata, se poate transforma in luminita de la capatul tunelului. Important e sa crezi, sa nu te lasi prada suferintei si sa nu incetezi niciodata sa speri! Chiar daca totul pare pierdut si simti ca nu se mai poate face nimic, norocul iti poate surade cand te astepti mai putin. Noi suntem cei care ne incurajam propria persoana cand totul se naruie in jurul nostru si se transforma in pulvere. Nu poti tanji la un lucru din trecut, parerea mea, speranta te ajuta sa depasesti anumite bariere, sa vrei mai mult, sa-ti dai o a doua sansa nu sa vrei inapoi ceva ce nu poate reveni. Viitorul poate deveni mai bun daca crezi in propriile puteri, daca crezi in speranta!

Sentimente

  Imi tot lasati mesaje si imi spuneti ca scriu frumos si ca ar trebui sa scriu mai des… Stau si ma intreb, daca as scrie tot ce simt, cine ar citi?!? Cat timp as pierde punandu-mi sufletul pe hartie zi de zi? Cate adjective as folosi sa iti descriu bataile inimii??? Cate figuri de stil as asterne doar pentru a aduce imaginile mai aproape?

  Cum as descrie sentimentele astea contradictorii pe care le am? Ura si indiferenta, dorinta si pacatul.  Nu ma pot gandi la tine pentru ca nu vreau sa o fac. Nu imi amintesc saruturile alea tandre de unde se intalneste gatul cu parul la ceafa. Momentele in care pielea mea o ia razna ca o reactie alergica la corpul tau. Clipele in care tot ce aud sunt gemete de placere. Soapte de dorinta. Nimic legat de dragoste, pura pasiune! Tremurul degetelor tale pe coapsele mele, zumzetul buzelor unindu-se iar si iar si iar. Ochii razand fara cuvinte. Mainile ce se cauta pana ce se gasesc apoi se lipesc de placere. Sentimentul de maxima implinire trait cu ochii inchisi.

  Cum? Cum as putea scrie toate astea... ?! cand eu le simt atat de bine!!!

  Traiesc un pacat. O dorinta. Un adevar. Mint. Gresesc. Ma invalui in pasiune. Sunt eu cea care n-am fost niciodata. Cu tine, cel care ai fost mereu cand nu mi-ai trebuit. La final, oricum nu vom fi doar noi, dar intotdeauna, ramanem amandoi! Noi doi si secretul nostru. Si pasiunea... si dorinta... si...

Suflet ingenunchiat

Cateodata m-as arunca in bratele lui, pentru simplul fapt ca e brunet si inalt si frumos. Si m-as lasa in voia destinului, daca as stii ca sufletul mai poate sa indure. Ca nu mai vreau sa-l hranesc cu iluzii , a mia oara. M-as arunca in bratele-i puternice, pentru simplul fapt ca ma priveste cu sete si patima, pentru simplul fapt ca vede in mine, inocenta care credeam ca a disparut odata cu prima palma primita.... Dar el, ma vrea copila. Nu perversa. Nu versata. Nu amanta. Doar eu!

Mi-era sufletul ingenunchiat, capul plecat si lacrimile parca doreau sa-mi stapaneasca din nou mintea. Pe cer, nu erau stele. Doar m-a mintit. A crezut ca imi voi ridica privirea trista si abatuta spre cer... Dar nu am avut curajul. Cerul e prea mare, pentru sufletul meu mic. Si nu mai am nicio speranta, care sa se-nalte spre el. Si-atunci? La ce sa mai privesc in sus? Cand mereu am privit, am asteptat, m-am rugat.... dar nimic. El a vrut sa vad cerul, sa-mi recapat increderea, sa tin fruntea sus si privirea in fata.... si ca de obicei, sufletul m-a pus la pamant. Cu sau fara voie.... dar acum, sunt jos. Atat de jos, ca mi-e frig si simt ca ingheata si cele mai fierbinti ganduri pe care le puteam avea.

''Sunt unele momente in viata, cand indiferent de pozitia corpului, sufletul ti-e in genunchi''

Visand cu ochii deschisi...

Aveam ochii deschisi, dar in fata mi se derula rauri intregi de vise colorate. Totul se invarte cu mine atat de ametitor incat imi vine sa lesin. Imi bate inima sa-mi sara din piept dar eu ma avant mai departe in acest dans halucinant, fara sa ma tem ca ma voi pierde cu tine.

Te desprinzi brusc de mine. Atat de brusc incat ma izbesc cu tampla de dorul de tine. Din tampla ranita cresc lacramioare si flori de nu-ma-uita. Imi furi pamantul de sub picioare si ultima urma de ratiune din simtire.

Inceputul: Era cea mai crunta iarna din viata mea si mergeam prin zapada. Erai atat de usor incat te ia vantul. Mergeam spre tine si te prind in brate. Trupul iti este complet albit de zapada iar printre bucle ti se ascund flori de gheata. Ai ochii inchisi si pieptul nemiscat. E ciudat cum nu mi-am pus nicio o intrebare despre cum ai cazut din cer sau despre lumea din care vii. Eram timida. Tot ce stiam era ca erai in bratele mele si ca viata tocmai incepuse sa aiba sens, pentru ca tu erai acolo. La inceput ma treceau fiori de gheata pe sira spinarii, atat de rece erai, dar in scurt timp te incalzesc cu gandul meu si inima incepe sa-ti tresalte. Deschizi usor ochii si ma privesti pierdut. Ochii tai sunt reci ca luna si aprigi ca focul. Iti curbezi buzele intr-un zambet cu gropite si imi spui: "Ciao, sper ca nu ai asteptat prea mult in frig dupa mine..." intr-un glas atat de inocent si naiv.

Nici nu stiai ca in o mie de ganduri mi te intrepatrunzi suav, imi legani vise, copil ce esti, invata sa iubesti! 

Normalitate

Teama de necunoscut e una din cele mai normale stări. O percepem cu toţii încă de la naştere. Prima privire, primul zâmbet, primul cuvânt sau primul pas sunt doar primele încercări de a ]nvinge necunoscutul. La început sunt involuntare, inconştiente urmând ca mai târziu ele să devină o necesitate în urma instinctului de conservare, pe care fiecare dintre noi îl avem şi ni-l cultivăm. 
La fel de real este faptul că ceea ce unora li se pare necunoscut altora le este atât de familiar şi dacă lor nu le poate face rău şi nu le este teamă, celorlalţi de ce le-ar fi?! 
Cred că de aici ia naştere curajul de înfrunta necunoscutul, din puterea de privi în jurul tău, de a analiza, de a te analiza. 
Am fost învăţaţi sau aşa ne-a plăcut să credem că toată informaţia din exterior e mai reală decât cea din subconştientul nostru că acesta din urmă e doar un spaţiu de depozitare a viselor, a unor gânduri, idei impresii care au fost cândva veridice, palpabile iar acum sunt în stare latentă. Unele pot redeveni realităţi iar altele devin confuze şi se vor pierde în uitare. 
Şi totuşi ceea ce se petrece în interiorul nostru influenţează şi creează ceea ce percepem din exteriorul nostru. Aşa cum şi ceea ce se petrece în exteriorul nostru contează, dă formă şi sens trăirilor noastre. Visele pot deveni realităţi de necontestat iar realitatea se poate transforma într-o iluzie, depinde de percepţia fiecăruia. 
Deci atât realul cât şi imaginarul sunt o îmbinare procentuală în funcţie de starea pshică, mentală și emoțională a fiecăruia din cele două: interioară şi exterioară în cotele stabilite de necesităţile proprii.

Sensibilitate

Mi-e frig. Mi-e frică. Sunt sensibilă.  Atât de sensibilă încât cea mai uşoară atingere a ta mă doare. Mă doare când mă priveşti diferit, mă doare dacă îmi vorbeşti pe o voce dură. Mă doare orice distanţă dintre mine şi tine. Pentru că asta sunt eu. Un suflet slab. Un suflet care e obişnuit tot timpul să lupte, dar care tânjeşte atât de mult după dragoste … Şi nu orice fel de dragoste. Ci acea dragoste care nu mă sufocă, dar nici nu mă uită. Acea dragoste care e acolo tot timpul, pentru mine. Ca eu să ştiu, să am siguranţa că atunci când am să cad din nou în genunchi, va veni repede şi mă va ridica. Acea dragoste care să se asemene cu Dumnezeu. E greu ca atunci după ce am primit o dragoste atât de intensă ca a Lui Dumnezeu, să mă mulţumesc acum cu tot felul de gunoaie.

Mi-e dor să-mi sprijin sufletul obosit pe umărul cuiva…să ştiu că acolo e cineva pentru mine gata să lupte. Gata să sfâşie orice posibilitate de a mă răni. Mi-e dor să port o conversaţie serioasă. Să pot să spun tot ce am pe inimă şi apoi să oftez adânc. Nu vreau să fiu criticată. M-am săturat de critică. Ce e mai grav este că….sunt atât de fragilă încât mă tem uneori să nu cedez.

E greu pentru oamenii care tânjesc după tot. E greu pentru cei care trăiesc viaţa cu o pasiune ridicată la extrem. Nu vreau să filozofez.

Sufletul … este ca o frunză. La început e verde, proaspăt. Mai apoi…trece tot mai mult în alt anotimp. Încetul cu încetul…se ofileşte. Vântul o bate şi…ea cade la pământ. Ce se întâmplă după ce cade pe pământ? De ce trebuie să fim aşa de frivoli? De ce trebuie să ne temem atât de tare de necunoscut? De ceea ce ne-ar putea aduce el?

Timpul nostru....

Ceasul a fost inventat din nevoia de a măsura timpul, de a ne hrăni cu iluzia că noi suntem stăpânii timpului. Era un banal instrument de cronometrat dar cu timpul a devenit un adevărat dictator.

Nici nu mai ştiu cine pe cine a inventat, cine pe cine comandă.
Se spune că omul e independent …Oare?

Via ţa noastră a devenit atât de dependentă de aceste banale instrumente de măsură.

Măsurăm totul, cântărim totul, ne-am încorsetat în concep ţii şi idei că am ajuns doar să supravie ţuim! Şi o facem cu ochii pe ceas…

Numărând secundele trecute….aşteptându-le pe următoarele…

Ne vizităm cea mai bună prietenă pe care n-am mai văzut-o de un veac dar spunem de la intrare…”Ştii nu pot sta mult…pentru că….!” Totul se scrie cu ore, cu minute şi secunde, iar timpul zboară parcă mai repede în ciuda faptului că ne chinuim să  ţinem pasul cu el…

Privim ceasul la culcare, iar diminea ţa primul ochi e tot înspre el indiferent că a sunat sau nu, tragem cu coada ochiului la acele lui.
Mi-aş dori să las timpul să zboare să-i privim scurgerea cu mai multă nepăsare…să nu mai conteze atât de mult lipsa .... unei secunde!

Să reînvă ţăm…. să ne redefinim şi să în ţelegem că : Timpul, e doar o no ţiune, nu trece niciodată... noi trecem prin timp!

Singurul care trece..... e timpul nostru şi o face de mână cu noi, zâmbindu-ne,....şi din păcate e ireversibil!

Tu nu vezi, Paradisul meu e acelasi ...

Aceasta este o insemnare pentru sufletul meu ... Mereu mi-a fost greu sa ma exprim, nu ca nu as stii cum. Doar ca in mintea mea este o furtuna de cuvinte si imi era greu sa le pot alege cu grija, astfel incat sa iasa ceva special intr-un final ... Simt ca am pierdut mult prea multi oameni care ii iubesc, si ma intreb de ce. Stiu ca toate trebuie facute la timpul lor, tocmai de aceea ma inspaimanta gandul ca nu as mai putea face nimic. Imi e dor de o gramada de oamni, sincer. Oameni care m-au schimbat mult, oameni pentru care am renuntat la TOT, si care ulterior au renuntat si ei ... dar nu a fost DE AJUNS. Stateam azi si ma uitam la o sticla de vin, cum trec secundele pe langa mine iar eu nu fac nimic, si poate in acelasi timp nu eram singura care se gandea la asta. Stiu ca nu ati inteles nimic, doar ca intre timp mi-am dat seama ca am pierdut tot ce era mai important pentru mine. Si mai ales ca vreau totul inapoi doar pentru mine. Stiu ca suna a egoism, dar imi apartine ... Sunt un om bun, care asculta, si mai ales intelege pe cei din jur. Care aprecieaza orice lucru urat impachetat doar daca este primit de la cine trebuie. Ah, bineinteles cand ma uitam ca proasta la sticla de vin, am cautat in telefon sa trimit un mesaj cuiva drag ... am zambit dezamagita de mine, pentru ca am remarcat ca nici nu mai aveam numarul. Era o persoana care a plecat de la propriul majorat sa fie cu mine, care si-a luat inima in dinti sa-mi spune mii de lucrui jenante, care multi dintre voi nu le-ati intelege nici acum ... Era o persoana care m-a iubit din clipa in care m-a vazut, care a preferat sa piarda doar ca sa am eu tot si sa-mi fie bine ... Nu am facut-o intentionat ... doar ca timpul nu a tinut cu mine. Cu siguranta nu ati inteles nimic, dar concluzia este ca ... nu renunta la ceea ce vezi in fata ochilor, pentru ceva la care doar aspiri ... Ai putea sa ramai fara nimic ... Doar dezamagit de tine ... Cu un regret puternic ... Cu acea iubire, dragoste si afectiune ... Fara nici un rost ... Unele lucruri trebuie facute la timpul lor ... si o zi pierduta inseamna un viitor intreg ... fericirea cuiva, uneori chiar a ta fara sa-ti dai seama ... Atat am avut de zis ....... restul ..... le simt!

Despre Noi

Mereu mi-a placut sa ascult oamenii si povestile lor, mai mult decat sa povestesc eu. Mereu mi-a fost usor sa vorbesc despre mine, dar nu-mi face placere sa o fac. Asa ca, am sa va spun ce am inteles pana acum, unde si in ce mod s-a ajuns, de ce... si mai ales scopul. Oamenii in general pretuiesc lucrurile, nu pot spune ca nu, sentimente, lucuri, emotii sau traire. Dupa ce am pierdut acel "ceva" ajungem sa vedem  (dupa cum probabil ati remarcat si voi) ca era unul din acele lucrurui marunte care ne tineau in viata. Dorim sa facem ceva, sa schimbam pentru a ajunge iar la acel "ceva", dar nu se mai poate. Acum, intervine ura, clar, nu poti iubi... atunci clar urasti. Cu cat urasti mai mult cu atat dragostea ce ai purtat-o a fost mai mare, si dezamagirea pe parcurs, bineinteles, la fel de mare. Dar hai sa vorbim despre... "oameni"... Oamenii, acele fiinte dragalase atunci cand sunt mici, naive si tare dulci... CRESC. Transformarea se produce in timp, si crescand ei se transforma in ..BESTII. Acele BESTII, uita ce inseamna cu timpul dragostea, afectiunea, dorul, sentimentele, ratiunea, onoarea, demnitatea sau oricare virtute posibila. Dar, sa nu uitam ca orice efect are si o cauza. Cele mai dese cazue provin din acel cuvan pe care majoritatea il numesc "dezamagire". Aceasta "dezamagire", este un… esec, aparut in urma (in cele mai dese cazuri) iubirii, afectiunii sau lipsei de incredere. Hai sa explic oarecum, cum sta treaba cu iubirea … la 14-16 nu este iubire, e doar prietenie profunda, aici incepe sa se arate iubiea sub forma de "embrion" … de pe la 16 cam pena pe la 18 ani ... putem discuta de iubirea din adolescenta, (cea mai frumoasa) unde faceti totul din reflex, fara conditii si mult timp fara ura, e frumoasa ... dupa 18 ani ... putem discuta de o oarecare iubie profunda ... aici gasim orice traire si emotie, orice sentiment ce exista ... Nu-ti cresc doar sanii si parul pe piept, asta e clar. Nu te dezvolti doar tu, ci si psihicul si automat trairile si sentimentele ... care sunt mai puternice. Iubesti, esti iubit, totul e frumos, nu? Iar lumea e doar a ta … clar! Dar cum orice inceput ... are si un sfarist se va duce totul candva. Atunci apare gelozia, indiferenta, ura, aroganta. Dusmani vesnici ai afectiunii ... Nu incercati sa va formati un scut in fata sentimentelor, caci intr-un final toti voi o sa fiti dezamagitit ... si va intrebati ... de ce nu a crezut in mine … pentru ca nu i-ai aratat ca trebuie. Nu va ascundeti sentimentele, nu rani pe cel de lanaga tine, doar pentru a nu fi tu ranit, orice ar insemna asta. Incearca sa-ti dai seama ce e important pentru tine ... ura in sine, te face mai puternic sau afectiunea? ... Sunt oameni ca tine, fara sa o arate, dar tine. Sunt oameni care tin si te ranesc, fara sa vrea, acesti oameni sunt cei care te iubesc atat de mult si le e teama sa nu fie dezamagiti ... astfel recurg la asa ceva. Adu-ti aminte fiecare cuvant spus, felul in care te privea, fiecare moment pentrecut cu acel cineva. Atunci iti vei da sema cat timp ti-a oferit din viata doar ca sa fie cu tine, ora la care a venit, felul in care s-a comportat, daca a plans sau a ras. Viata e o scena ... Dar nimeni nu joaca teatru, nu avem spectatori ci doar actori prosti, care intr-un final strica tot ... orice urma de sentiment ... iar timpul este durata piesei care ... inceteaza candva. Revenind la acei oameni rai fara sentimente care in general ranesc pe altii ... da, eu sunt o bestie. Am fost ranita, nimeni nu are curajul sa lupte altaturi de mine, sa aibe incredere in mine, sa aprecieze ceea ce ofer, somnul meu dulce de la  7 dimineata, care s-a dus fix pe … noptile pierdute cu rost, caci mi-au placut tare mult diminetile, fiecare picatura de vin bauta, fiecare 10 ron care se duceau la fel cum erau in buzunar ... chestii care au fost … au trecut ... ma astept sa nu mai fie. Am spus lucurui urate, am jignit tare rau multi oameni, unii o meritau ... altii nu, in principiu nimeni nu merita, pentru ca nu am nici un drept sa o fac. Am incercat sa ma leg de fiecare suflet intalnit, crezand ca e altfel, si ma va intelege, atunci cu putinul care il zic. Ca atunci cand imi va fi greu ma va strange in brate, si-mi va spune ca o sa fie bine, chiar daca stiam ca nu va fi ... dar pt cateva secunde ... nu a plecat de lanaga mine. Probabil multi au trecut prin ce scriu eu acum, dar ma intreb cati s-au intors si au spus ... "m-am intors pentru mine, caci eu am nevoie de tine" "a fost o perioada grea, nu vreau sa te pierd" "nu am sa cedez..." ... cati? Eu nu cedez niciodata, mereu am sa sper ca timpul meu acordat tie, te  va schimba macar un pic. Nu incerc decat sa spun ca ar trebui sa cresteti din Bestii in Oameni Adevarati ... care iubesc adevarat, care au sentimente adevarate, care rad pentru ca simt ... Timp avem, mult timp ... rabdare avem ... doar ca ... trebuie sa ne gasim cuvintele cu foarte mare atentie ... sa nu ranim. In fiecare zi cineva mai varsa cate o lacrima ... ma intreb ce sunt mai multe, lacrimi sau zambete? Am gresit mai mult decat mi-am imaginat, am ranit mai mutl decat mi-a fost permis, nu am crezut nici eu in nimeni, dar asta nu inseamna ca nu am tinut ... Asta e doar o insemnare in jurnal, iar acum cand am scris-o mi-am adus aminte cat de mult tin la 2 persoane ... 2 oameni ... fara sa vreau, nu cer nimic in schimb ... doar sa afle candva ... poate, vor afla ... un motan si un patratzel ... si da ... oridinea e clar, corecta ....

Pașii unui destin

Limbi de lumină brazdeaza zarea ridicand ceata de sub pasii unui destin. Ma simt obosita uneori si atunci m-ascund intr-o secunda calatoare. Doar eu cu mine .... ratacesc prin oceanul timpului sub murmurul de vise uitate, nerostite si uneori abandonate. Acolo, în linistea mea, imi perii tacuta pleata sufletului si-o despletesc in sute de izvoare.

Uitasem ca sufletul meu stie a canta sau poate uitasem doar stiinta de a-l asculta!

Ma infior de amintirea unui dor, rasarit din negura unor trairi, si-l trimit spre niciunde pe aripa unei lacrimi ce tocmai se strecoara tacuta ca o umbra. isi urmeaza senina calea si in final se reazema in coltul buzei de unde alunecand, timid, imi umple gura cu a ei aromă sarata.

Ma caut prin tacerea unui trecut ... Am fost acolo unde doar gandul poate ajunge, am stat candva la poarta sufletului .... dar nu ai stiut a ma privi. Cu resemnare mi-am adunat in causul palmei soapte din scurgerea timpului si rouă din diminetile unei iubiri si mi-am spalat cu ele pleoapele privirii.

Ma zaresc in oglinda azurie a timpului si incerc a-i descifra raspunsul mut. Exist…in clipa ce se scurge sub pasii neiertatori ai timpului meu, in lacrimile ce le strivesc intre gene. Le simt transparenta si fragilitatea, dar le strivesc, desi ma doare, caci uneori sunt atat de fierbinti….incat risc sa-mi arda privirea iar eu….imi vreau privirea inapoi.

Sunt eu cea de ieri ...cu bratele deschise.... asteptand ziua de maine si cu picioarele adanc infipte in prezentul ce-l numim astazi!

Mi-am pitit gandurile, mi-am cantarit amintirile si adesea in viata mi-am masurat cuvintele…dar niciodata nu mi-am cenzurat privirea. Ochii sunt ferestre dinspre un suflet catre un alt suflet….
Incerc sa-mi sprijin sufletul, sa-l curat de îndoieli…. caci sunt momente in care, cu totii simtim ca un lucru sau o stare ce ne-au facut odinioara sa vibram sau poate sa suferim…nu mai conteaza, nu mai are acelasi impact. Poate pentru ca trecerea timpul a mai estompat din durere sau poate acum putem privi cu detasare si seninatate… Oare cea mai buna decizie este sa lasam uitarea sa le cuprinda?!

De cele mai multe ori gasim in noi puterea de a infrunta obstacolele dar exista si probleme din fata carora fugim, cautand un alt drum. O poteca laterala pe care ne mutam existenta din motive doar de fiecare stiute si de unde incercam sa zambim in fata clipelor destramate…dand vina pe ...destin.

Viata cu tumultul ei se desfasoara sub bagheta maritului dirijor Timpul, iar trecerea lui ne brazdeaza chipul si ne tatueaza sufletul .... poate de aceea ne simtim uneori obositi....

Timpul nu iarta dar noi putem ierta….timpul n-are suflet, constiinta ...dar noi, oamenii, avem!

           Exista un timp pentru fiecare stare… pentru lacrimi, iubire, dezamagire…exista un anotimp al ploilor si unul al zapezilor…dar pentru suflete ….sa ne oferim un moment al iertarii…doar asa ne putem recapata seninul privirii.

Un gand ce ramane mereu pata pe inima...

Astazi am patit la fel ca de atat de multe ori…Linistea nu dureaza niciodata mult pentru mine,dar ceea ce observ de fiecare data este jocul de sentimente ce se naste in interiorul meu, ca un ceas ce penduleaza intre ieri si maine...Astazi, ca de atatea mii de ori, incercam sa ma recunosc in oglinda, dar reflexia era neclara, oglinda parca murdara de atatea resentimente si regretul a ceea ce ar fi putut fi, dar nu a fost...
Parfumul trecutului se ascundea dupa fiecare cladire pe langa care am trecut astazi, dar in somnolenta mea acuta am reusit sa ma prefac ca nu exista,cu toate ca ma sufoca cu nuantele lui de nostalgie si particulele de incertitudine...
Cele mai apasatoare sunt noptile mele ce par interminabile...E ciudat cum, probabil mai mult ca niciodata, sunt constienta de faptul ca e mereu cineva alaturi de mine, chiar daca de multe ori spiritual, dar ca de obicei nu vad în fata decat singuratatea ce asteapta momentul oportun sa se iveasca in sufletul meu...
Dar oare de ce ma plang? Mi-am dat eu singura sentinta singuratatii in momentul in care am ales sa fie asa...Cine ar fi zis ca odata ce iti interzici sa simti ceva, ajungi intr-o asemenea stare incat devine ca un fel de lege universala pentru tine? Nu stiu sa urasc si nici nu vreau sa trezesc in mine sentimente care sa ma coboare de pe scara luminii pe care incepusem sa urc...Probabil e mai usor sa traiesti cu un mare gol, decât cu...insa....