Inocenta

E Ajunul Craciunului, o zi in care visele si zambetele prind aripi si culoare... Principala preocupare de azi, bradutul.... cu cat mai multe globulete cu atat mai bine... Toti copii sunt cuminti, nu ca ar fi obraznici vreodata?!....
V-ati dorit ceva anume de la Mos Craciun?
Eu... Da, multe....
Imi doresc puterea de a merge mai departe in fiecare zi....
Ador sa fiu om si uneori mi-e teama ca n-o sa mai am timp suficient sa fiu! Nu, nu sunt pesimista... niciodata nu am fost.... poate melancolica cate o data, dar nu pesimista! Nu ma caracterizeaza! Dar am invatat ca totul trece prea repede si ca uneori nu avem timp nici sa ne privim in oglinda.... Ca viata e doar una si merita traita pana la ultima bataie! Ca doar zambind poti face soarele sa rasara, ca razele lui ti  se astern in palma doar daca le chemi, ca picaturile de ploaie sunt un mod de a mangaia si mai ales ca daca iubesti vei fi iubit!
Cred ca bunastarea se simte, se exprima, cu alte cuvinte se daruieste si vine din ,,gesturi marunte".
Sa fim buni! Sa fim noi.... oamenii nu sunt rai ci modul de exprimare difera si induce rautate....
Sa nu uitam ca suntem simplii muritori, umbre ce traverseaza impreuna franturi de timp si sa ne daruim zambete.... chiar nu costa si ajuta imens.
Si mai ales la treaba: bradutul, cutia cu ornamente, instalatia.... ca vreau si ceva palpabil.... doar sunt om, nu?!
Mosul stie.....

Dans pe umbra unei şoapte

Nu sunt decât o pată de culoare pe una din potecile tăcerii, o umbră cu nume de întâmplare născută dintr-o simplă oglindire a unui felinar pe un colț de zăpadă. În albul ei numele meu se pierde ca ecoul surâsului ce-am fost odată. Mi-am rătăcit strigătul printre atâtea necuvinte, că astăzi sunt doar o fărâmă din tăcerea dintâi a omenirii.
Privirea mi-e senină dar poartă în ea irizările florilor de gheață. E luciul unor amintiri de ieri, tristeți bizare pe care uneori ….le mai răscolesc din dorința de resimți aroma unor cuvinte.
Nicicând iubirea nu mi-a fost străină.
Am purtat-o și-am încălzit-o la sân ca pe-o amuletă de mare taină. E protectoarea și blestemul, e lumina și întunericul…în care viețuim.
Ecou sacru al vieții, iubirea, e tandrețea sărutului revărsat de rouă pe verdele crud al ierbii. Se naște în locuri neatinse de patima unor gânduri sau neștirbite de treceri repetate ce-și caută sensul. E hrana unui suflet, nevoia de a visa cu inima, cu sufletul, cu buzele..de a desena aripi unor dorințe de a pune gândurile să se reverse în claritatea unui adevăr.
Mi-am rezemat privirea de o bancă și i-am murmurat povestea unui anotimp numit simplu, destin. M-a ascultat senină fără să clipească și m-a trecut drept o altă scrijelire pe a sa, muchie. Nici pagină de jurnal nu mi-a dedicat și nici antet nu mi-a pus, doar o simplă linie frântă…o dâră a momentului în care răsuflarea mea s-a odihnit pe zăpada ce i se așternea pe umeri.
Cândva o picătură rătăcită de ploaie, o rază rebelă sau un firav fulg de nea îmi va aminti de puritatea viselor în care mi-ai pictat sufletul, de zborul unor sunete ce se zbăteau să trăiască. Le-am izolat în hrubele unei temnițe și mai apoi le-am condamnat la indiferență dar le-am ascuns culoarea în amăreala firelor de iarbă din tumultul unei mări ....să nu le uit gustul sălciu.
Doar pași pe una din poteci, linii neclare ce se pierd în albul zăpezii sub care se ascunde freamătul unor gânduri din miezul unei veri prea zbuciumate…
Sec dans pe umbra unei șoapte….. e pasul cu care mă îndepărtez de tine și mă afund în iarna mea, tăcută, spre a renaște într-o nouă primăvară…

Nemarginire

Un sentiment de o frumusete stranie, un amalgam de acorduri suave, pasi de dor ce imbraca pe rand clipele de azi....
Din trecerile unor ganduri razlete am adunat povestea unei plecari... Mi-am pus capul in poala pamantului acolo unde se odihneste adesea si pasul timpului si privesc. Sunt doar eu si poteca pe care plecarile si venirile se intrepatrund cu exceptia luminii.
Ratacirile ma cuprind, iar melancolia se strecoara aidoma unui vant razlet infasurand perdelele unui suflet. Melancolia unei priviri, soapte unui suflet.... Un bijutier priceput a incrustat in ea cu lumina dragostei, povestea unui vis.... splendoarea unei seri de vara.... speranta unui nou inceput... parfumul unor flori de camp. Le-a inchis acolo ca uitarea sa nu le atinga, ca ruginiul sa nu le coloreze si a pus ca paznic privirea.
Cu privirea sufletului se scrijelesc tacerile peste timpul dintre noi... pe langa noi. Privim tacerile cum trec... se cauta una pe alta si se reunesc intrun curcubeu ce parca saruta pamantul. Intindem mana cu sfialaincercand sa-i simtim nemarginirea.... e albastra, e pura si diafana... mister si adevar in proportii asimetrice. Are patima vremii si aroma de povesti asemenea viselor din copilarie depanate agale pe surasul bunicii....
As deschide gura sa imprastii tacerea, sa le redau cuvintelor zborul lor, dar nu pot, nu imi ise sunetele... doar un murmur de ganduri abea razbate, caci soaptele s-au transformat intrun puzzel si-s tare amestecate. Cu  privirea le adun, le potrivesc, le rasucesc de zor, iar mesajul capata contur: "doar cel care stie sa treaca inseamna ca a invatat rostul vorbirii".
Cu disperare uneori ne agatam de o speranta, dar uneori destinul ne-o spulbera ca pe aburul unui ceai fierbinte uitat pe pragul unei ierni. Nu-i pasa ca timpul se scurge si-n fiecare vis sau speranta e o picatura din noi....
De ce i-ar pasa nemarginirii de o secunda, de un cuvant sau de-o privire? Suntem un noian de suflete pe trena timpului plina cu povesti, cantece si taceri, doar trepte pe care aceasta se plimba nestingherit....

Orasul....

Deschide ochii! Priveste un alt oras, in alte culori, conturat in alt fel de forme parca mai complicate ca odinioara, suprapuse peste aceleasi cladiri vechi de secole, carpite si prafuite precum cartile pe care le-ai imprumutat de la biblioteca din colt pe care si de data asta ai uitat sa le duci inapoi, care zac de atata timp acolo, pe biroul tau mai dezordonat ca niciodata. 

Iti aduci aminte de Teatru, in fata caruia ai asteptat-o atatea ore, mereu ea… si mereu alta… acolo unde azi nu vezi decat un grup de emo cu freze tampite care isi fumeaza incet tigarile. Sclipirea de demult… culorile si sentimentele, omorate de vreme, de timp… de anotimpuri… s-au stins, si azi, in locul acela nimic din ce a fost, nu mai e… 

Vezi si vechiul cinematograf unde, miercuri de miercuri, te calcai in picioare pentru a prinde un bilet cu tarif redus la filmul care tocmai ce incepuse de un sfert de ora. Filme care odata te tineau cu sufletul la gura, care te faceau sa tresari la fiecare cadru care se schimba brusc, sau filme la care radeai din prima secunda pana in clipa in care prezentau actorii… azi te lasa rece. Dar nici nu mai conteaza… nimic nu mai e. 

Vezi Primaria si parcul ei decorat in stil occidental, la poalele unei statui impozante a unei personalitati istorice, demult trecuta in nefiinta, parc ocupat pana la refuz de batranei si batranici care au iesit sa ia o gura de aer intre pensia de luna asta si aia de luna viitoare, in hainelele lor carpite in coate, haine mai vechi decat istoria, haine pe care timpul si moliile triste si decolorate si-au lasat amprenta. Toti au venit devreme ca sa ocupe un loc la umbra in fata fantanii din centru parculetului.. pentru a se intalnii si a discuta o clipa de politica, pentru a aminti si a elogia dictaturile cazute… si totusi, azi… nu e nimeni. 

Dar nimic nu se compara cu acel club din subsolul casei de pe colt. E parca prea “long time ago”, dar totusi inca ii poti auzi muzica, poti inca sa gusti vibratia ei in adancul plamanilor. Inca poti sa ii atingi mana brunetei cu care ieseai de acolo aproape in fiecare seara. Poti simtii fiorul rece al noptilor tarzii… si totusi, ii lipseste culoarea de odata… ii lipseste muzica, zambetul, rasetele, ochii tai caprui si parul ei moale, ii lipseste gustul de coca-cola bauta prin acelasi pai negru… si totusi nimic nu se mai aude… nimic nu se mai simte. 

Si din nou inchizi ochii. Lumea se schimba. Orasul imbraca noi culori, de la verdele de ieri, la galbenul mort de azi, pana la zapada de maine care va acoperi totul. Si doar tu ramai acelasi trecator colorat din fatza Teatrului, care se calca in picioare pentru un bilet la cinema si care simte gustul muzicii bauta printr-un pai negru… mereu acelasi… si mereu altul.

Secventa de vis

Obosesc uneori si să respir fără tine…visul meu! Aripile îmi atârnă a neputință …. când nu le pot întinde si mă întreb adesea ce să fac cu ele?! De ce, uneori Universul mi se pare mărginit si mă simt sufocată ca-ntr-o colivie, fie ea si de argint…. Iar alteori imensitatea lui mă sperie si mă retrag tăcută pe vreo potecă dosnică în adâncul sufletului, căutând ecoul unui strigăt sau freamătul unor dorinte?!
Unde să ascund lacrimile ce ne unesc de pământ, cum să aduc înapoi rătăcirea unui zâmbet si castitatea unui zbor? Uneori mă înfioară ... tristetile acestei lumi.
Am vrut… mai vreau… să pot zbura !
Un vis rătăcit sub petalele vietii, cu aripile atârnând a fosnet. Dramatică secventă memorată pe retina timpului în lumina difuză a unui reflector cam schiop ce respiră secundele altui început de secol.
Singura hrană a visului meu e dorința…iar privirea o pictează cu lumina gândurilor…îi picură culoare din magia curcubeului si-i desenează din ecoul speranței..aripi pentru zbor...mirifică plutire!
Exersez în tăcere, rolul unui ...mim... ce-si trage agale aripile de dor târziu sub privirea complice a timpului, care si-a rătăcit pasul printre notele cântecului molcom al clepsidrelor.
Le privesc dâra pe albul zăpezii și totusi mă bucur în fiecare zi că sunt doar un om si nu o zeitate...sunt doar un om si pot spera ... trăind eternitatea mea de-o clipă pe-o aripă...fie ea si decupată dintr-un vis.

Citind

Rand cu rand cu totii citim marea carte a vietii. Uneori randurile ei sunt strambe ori au cuvinte lipsa doar pentru ca acestea mai prind aripi si zboara. Unele pleaca strigate, altele pe soptite, dar toate circula pentru ca isi cauta mereu noi sensuri.... Viata in sine e o cautare si de multe ori tot cautand uitam ce ne-am dorit la inceput. Si atunci  ne vedem nevoiti sa ne intoarcem la carte pentru a relua randul de unde am ramas si cuvantul ce lipsea...
Ridicam deseori ochii din carte si privim in jur. Uneori sunt atat de multi nori ca lumina alba se intrezareste, dar e acolo undeva, inima o simte si o asteapta. E nevoie doar de incredere ca ea sa razbata si sa ajunga in suflet.
timpul e doar o notiune. Valoarea lui o dau amintirile pe care le-am strans si ceea ce ramane in urma fiecaruia dintre noi!

Domino

Piesa cu piesa... una dupa alta... cad, fara prea mult efort, intr-un joc ce atrage printr-o simplitate evidenta, in spatele careia se ascunde o munca pe cat de frumoasa, pe atat de complicata si solicitanta.... totul pentru doar 30 de secunde de spectacol... 30 de secunde de nerabdare... pentru ca intr-un mult asteptat final totul sa culmineze cu relevarea imaginii finale sub privirile deja extaziate ale spectatorilor.
Probabil ca pana in acest moment, te astepti, pe buna dreptate chiar, sa fii plictisit de inca un editorial care ia toate aspectele unui joc, unul cate unul, intorcandu-l pe toate fetele intr-o dezbatere anosta si monotona, menita doar de a umple o pagina initial goala cu niste cuvinte sofisticate si aparent fara legatura. Ei bine... nu. Editorialul nu este despre jocul propriu-zis de dominouri. Nu ne vom apuca acum sa insiruim piesele doar pentru ca cineva la un anumit moment bine stabilit sa le "bobarnaceasca". In schimb, sa analizam urmatorul aspect.
TU esti jocul de dominouri. Fiecare aspect al vietii tale, fiecare zambet si fiecare lacrima de pana acum reprezinta un nou domino, pe care tu il primesti de la viata, pe care apoi, cu o monotonie si o rutina intrata de parca prea mult timp in cotidian, il asezi intr-o cutie pe ca iti este scris numele. De aceea, intr-un anumit moment dat vei avea o colectie frumoasa de dominouri intr-o cutie veche, prafuita parca de timp si de vreme.
Si apoi... Ea apare. Persoana care te determina sa stergi praful de pe cutie, sa iei fiecare piesa in parte si sa o pui intr-o ordine pe care se pare ca doar tu o cunosti si doar tu o intelegi pana in cel mai mic amanunt. Dar, deocamdata nu ai realizat nimic, pentru ca, aparent, la o prima vedere, pari doar un pensionar care din lipsa de "n-am ce face" deschide cutiutza cu amintiri si le asaza una cate una doar pentru a face o incursiune in trecutul deja uitat.
Un singur lucru lipseste... iar tu realizezi ca nu poti lovi primul domino pentru ca.. in ciuda faptului ca este in totalitate al tau, poarta numele ei pe ambele fetze... si astfel, trebuie sa astepti... ceva... un imbold al sortii, soarta care pare ca si ea
te-a uitat acolo undeva, intr-o cutiutza de-a ei prea prafuita si parca mult prea ingalbenita de timp. Oricum ai alege sa zici... cert este ca tu astepti ca Ea sa realizeze ca TU esti dominoul lipsa din jocul ei.. la fel cum ea, la randul ei, este dominoul pe care l-ai cautat pana acum.
Se zice ca in jocul de dominouri, tot accentul cade pe alegerea echilibrului intre liniste si tensiune... intre agonie si extaz, iar totul trebuie declansat in momentul cerut de public. De aceea, atunci cand te ashtepti mai putin... atunci cand esti pe punctul de a renunta la tot si de a te apuca sa strangi jucariile si sa pleci... cand totul ti se pare doar o idee prosteasca, parca prea copilaroasa pentru tine... cand te iti reprosezi faptul ca ai fost mult prea naiv crezand ca cineva poate sa dea un bobarnac primului domino, declansand reactia in lant pe care ai asteptat-o cu sufletul la gura si pe care ai calculat-o pana in cel mai mic detaliu.. atunci... ea... parca cu aceeasi neliniste... parca la fel de nerebdatoare ca si tine, decide ca e timpul... ca e momentul in care prima piesa trebuie sa cada.
Si astfel... piesa cu piesa... una dupa alta... cad, fara prea mult efort, intr-un joc de o simplitate evidenta in spatele caruia se ascunde complexitatea calculelor minuntioase... totul... totul pentru 30 de secunde de pur extaz.