Cateodata m-as arunca in bratele lui, pentru simplul fapt ca e brunet si inalt si frumos. Si m-as lasa in voia destinului, daca as stii ca sufletul mai poate sa indure. Ca nu mai vreau sa-l hranesc cu iluzii , a mia oara. M-as arunca in bratele-i puternice, pentru simplul fapt ca ma priveste cu sete si patima, pentru simplul fapt ca vede in mine, inocenta care credeam ca a disparut odata cu prima palma primita.... Dar el, ma vrea copila. Nu perversa. Nu versata. Nu amanta. Doar eu!
Mi-era sufletul ingenunchiat, capul plecat si lacrimile parca doreau sa-mi stapaneasca din nou mintea. Pe cer, nu erau stele. Doar m-a mintit. A crezut ca imi voi ridica privirea trista si abatuta spre cer... Dar nu am avut curajul. Cerul e prea mare, pentru sufletul meu mic. Si nu mai am nicio speranta, care sa se-nalte spre el. Si-atunci? La ce sa mai privesc in sus? Cand mereu am privit, am asteptat, m-am rugat.... dar nimic. El a vrut sa vad cerul, sa-mi recapat increderea, sa tin fruntea sus si privirea in fata.... si ca de obicei, sufletul m-a pus la pamant. Cu sau fara voie.... dar acum, sunt jos. Atat de jos, ca mi-e frig si simt ca ingheata si cele mai fierbinti ganduri pe care le puteam avea.
''Sunt unele momente in viata, cand indiferent de pozitia corpului, sufletul ti-e in genunchi''
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu