Nu mai plang!

          Se spune ca n-a murit nimeni din dragoste. Sau din lipsa ei. Eu nu cred asta. Cred ca durerea pe care ti-o da iubirea sau mai grav, lipsa ei, este una dintre cele mai insuportabile dureri posibile. Poti sa te anestezieze si sa te spintece pe bucatele, chiar si sa iti scoata inima din piept si tu sa nu simti nicio durere, dar oricate anestezii ai face, oricate medicamente ai lua, daca te doare sufletul, simti in fiecare bucatica din corp. 
          M-am trezit azi dimineata cu o durere acuta dupa ultima interventie. Era fizica, o simteam. Dar nici macar asta nu putea sa imi distraga atentia de la durerea ce o simteam in tot corpul. Ca un gol in tot trupul, cu furnicaturi pe sira spinarii si cu ace in calcaie. Ma durea sufletul. Am oftat si mi-am urmat ritualul de dimineata. 
          Mergeam cu ochelarii de soare la ochi ca sa nu mi se vada ochii inlacrimati. Nu ma gandeam la nimic si daca m-ar fi intrebat cineva de ce plang, n-as fi stiut sa ii spun de ce. Dar plangeam. Simteam o durere groznica undeva in tot corpul si credeam cu tarie ca am o mie de motive sa plang. Imi zaresc mobilul si vad ca are lumina aprinsa. Raspund surprinsa si vocea unui om care ma cunoaste foarte bine imi spune: tocmai am trecut pe langa tine, ai doua motive sa mergi cu ochelarii la ochi pe vremea asta: ori plangi, ori plangi cu adevarat! 
          Si m-a trosnit si mai tare plansul. "Nu mai plange scumpo, esti tot ce si-ar dori un barbat, esti tot ce imi doresc si eu si tu pierzi timpul cu toti prostii! E pacat de ochii aia sa ii inlacrimezi de fiecare data cand te enerveaza un prost."
          Eu nu mai plang. Sufletul meu e in pauza. Are nevoie sa se incarce. Cu iubire probabil. Caci acum e plin cu sarcasm si cinism. Eu nu mai plang, pentru ca lacrimile sunt sarate si imi usuca tenul. Eu nu mai plang, pentru ca rimelul imi afecteaza ochii. Eu nu mai plang! Pentru ca nu mai am pentru cine...