Și totuși îmi lipsește ploaia....

          Mi-aș dori să nu înceapă iar să plouă, nu pentru că nu mi-ar plăcea ploaia, dar pentru simplul fapt că mă deprimă atât de mult....
          Acum am un moment de ploaie, astea sunt momentele în care neuronii mei fac cele mai multe sinapse. Din pură întâmplare mi-a trecut prin gând că viața asta e tare ciudată, în sensul că îți dă și tu nu vrei, îți ia și tu-ți dorești...
          Țin minte vacanțele de vară... mai tot timpul erau plictisitoare, de fapt erau al naibii de anoste... aceleași zile, aceleași lucruri, aceiași săptămână de concediu pentru ai mei ...  și atunci mă plictiseam atât de tare încât îmi doream ca dimineața să mă trezesc cât mai târziu...
          Eh... nu știu cum se făcea că după vacanța de vară venea anul școlar și la fel... aceleași zile, aceleași lucruri, aceleași persoane total insuportabile, aceleași vacanțe... și atunci se întâmpla ceva, parcă timpul și-a cumpărat o mătură mai tare și zbura mult mai repede, cum se întâmpla cum nu ... pe timpul anului școlar eram în alertă maximă. Mi se părea că nu am timp pentru absolut nimic. O fi fost din cauza programului meu - care altora cred că li se părea mai de grabă comod - sau așa li se întâmplă tuturor?
          Acum am citit și eu ceva despre comprimarea timpului... cât de adevărat or fi toate astea?... și am ajuns la concluzia că mi-ar fi plăcut să trăiesc pe vremea lui ... Bonaparte! Cred că alții ar cere să-mi argumentez afirmația... eu doar o las așa... acolo m-a purtat imaginația, pe el l-am nimerit, fără argumente!
          Chiar, de ce trebuie mereu să ne argumentăm spusele, faptele, gândurile? Mi se pare mai mult ca o cenzură... cred că anumite lucruri sunt făcute fără un scop anume... din pură dorință de a le face, fără argumente, fără retrospective...
          Pun punct! Cred că am încercat prea mult să fac filozofie...

Nu mai plang!

          Se spune ca n-a murit nimeni din dragoste. Sau din lipsa ei. Eu nu cred asta. Cred ca durerea pe care ti-o da iubirea sau mai grav, lipsa ei, este una dintre cele mai insuportabile dureri posibile. Poti sa te anestezieze si sa te spintece pe bucatele, chiar si sa iti scoata inima din piept si tu sa nu simti nicio durere, dar oricate anestezii ai face, oricate medicamente ai lua, daca te doare sufletul, simti in fiecare bucatica din corp. 
          M-am trezit azi dimineata cu o durere acuta dupa ultima interventie. Era fizica, o simteam. Dar nici macar asta nu putea sa imi distraga atentia de la durerea ce o simteam in tot corpul. Ca un gol in tot trupul, cu furnicaturi pe sira spinarii si cu ace in calcaie. Ma durea sufletul. Am oftat si mi-am urmat ritualul de dimineata. 
          Mergeam cu ochelarii de soare la ochi ca sa nu mi se vada ochii inlacrimati. Nu ma gandeam la nimic si daca m-ar fi intrebat cineva de ce plang, n-as fi stiut sa ii spun de ce. Dar plangeam. Simteam o durere groznica undeva in tot corpul si credeam cu tarie ca am o mie de motive sa plang. Imi zaresc mobilul si vad ca are lumina aprinsa. Raspund surprinsa si vocea unui om care ma cunoaste foarte bine imi spune: tocmai am trecut pe langa tine, ai doua motive sa mergi cu ochelarii la ochi pe vremea asta: ori plangi, ori plangi cu adevarat! 
          Si m-a trosnit si mai tare plansul. "Nu mai plange scumpo, esti tot ce si-ar dori un barbat, esti tot ce imi doresc si eu si tu pierzi timpul cu toti prostii! E pacat de ochii aia sa ii inlacrimezi de fiecare data cand te enerveaza un prost."
          Eu nu mai plang. Sufletul meu e in pauza. Are nevoie sa se incarce. Cu iubire probabil. Caci acum e plin cu sarcasm si cinism. Eu nu mai plang, pentru ca lacrimile sunt sarate si imi usuca tenul. Eu nu mai plang, pentru ca rimelul imi afecteaza ochii. Eu nu mai plang! Pentru ca nu mai am pentru cine...

Nimic nu poti face ...

Cu un pas mai aproape de tot ce am visat vreodata, acum va graiesc voua, maini ale mele, sa scrieti o poveste a unui suflet care nu stia ca e viu pana nu de mult…

Soarele rasare pentru acest Pamant insa razele sale nu ma ating decat din lumea celor care nu graiesc… Nu am puterea sa mai spun nimic caci totul mi se pare gresit in ceea ce vad in jur…si totusi totul e atat de corect incat imi vine sa incerc sa vad daca pana si gravitatia si-a pastrat macabra reputatie de a strivi corpurile noastre...

Ma intreb acum pentru ce traiesc? Pana nu de mult simteam ca iubesc si ca nu pot lasa in urma ceea ce nu am terminat. Dar se pare ca lumea avea alte planuri pentru mine si mi-a aratat ca ea a terminat de mult ceea ce eu am lasat in suspensie… Unde mai pot privi ? Ma simt vie intr-o lume de morti… Ma simt vie printre fantome…din cand in cand vazand o licarire de viata intr-un trup, dar care dispare imediat ce a aparut. Ce mai inseamna acum pentru mine “a iubi” ? S-a schimbat complet tot… toata conceptia mea despre acest lucru care mai demult nu credeam ca va disparea…si uite ca totusi a disparut. Acum “a iubi” pentru mine are un nou sens, greu de inteles la inceput… dar care imi spune “nu te speria…prinde curaj si fa pasul!”

Doar ma gandesc…ca nu mai pot gandi. Doar visez…ca nu mai pot visa. DOAR privesc…spre ceea ce nu mai vad. Nu mai pot cuvintele sa exprime prin ce trec. Sunt rupta in 2000 de bucati…si inca 7 le invaluie pe celelalte… Curand a 8-a se va desprinde din neant si se va alatura lor… impovarandu-mi spatele cu inca un ciclu ramas aici… Vorbit-am limbi multe, pasit-am in varii locuri…dar in nici unul nu am fost mai aproape de mine asa cum sunt acum. Ajung intr-un final sa pot sopti cateva cuvinte propriei mele fiinte… si ii spun “nu te speria… prinde curaj si fa pasul!”…

Numele meu candva a fost altul… Dar el nu ma numea pe mine ci eu pe el. Cuvantul era putere si puterea era in el, sunet pur si de nepatat… Lumina il umplea, Divinul il tinea in viata… Iar eu cu timpul l-am ingropat acolo unde nici o raza de Intuneric sa nu-l poata ajunge. Cand timpul va veni, il vei vedea din nou si vei auzi puterea ce vibreaza din el. Nu a fost scris niciodata in cuvinte umane, pentru ca nu exista litera care sa-I poata cuprinde energia. Precum Numele Divin a fost grait candva si acum uitat, asa si numele noastre au fost candva graite si uitate acum. Nu cauta… fi acolo si-l vei vedea. Nu dispera… fi acolo si-l vei simti. Nu te speria… prinde curaj si fa pasul ! Fara curaj nu poti gasi cheia ce te tine legat, fara curaj nu te poti elibera de temnita trupului, fara curaj nu poti vedea mai mult decat ce ochii iti arata. Renunta la ochi si priveste cu inima, cu sufletul ! Uita-te la cele ce doar noi le putem vedea, atunci cand am scapat din inchisoarea in care stam de milenii… Nu ezita. Nu mai astepta. Acum e momentul !...