As vrea să învăt să accept… m-am născut si trăiesc, desi marea taină a vietii nu e doar să trăiesti ci să stii pentru ce trăiesti. Mă mai ascund uneori printre faldurile unor povesti unde mereu binele învinge răul, dar pot redeveni copil doar cu gândul sau cu sufletul. Restul s-au maturizat fără vrerea mea în virtutea trecerii timpului din nevoia de a trăi, de a învăta să înfrunt fantasmele unei existente aidoma muchiilor unui munte străjuit de râpe cu pante obositor de abrupte.
Frigul ne încătusează cu fiecare minut ce se scurge. Un anotimp pe care nici ceasul meu biologic nu-l recunoaste dar îl acceptă, asa cum acceptăm atâtea în viata noastră. Doar solitudine si o lumină mută, căci nu mai are vibratia si căldura verii.
Privirile mi se scurg printre crengile copacilor care străjuiesc potecile ce se despletesc din răscrucea în care mă aflu. Le simt goale si dezgolite. Nu mai respiră nu se mai bucură, au învătat să tacă si ”să existe”.
M-apropii cu teamă să nu le tulbur binemeritata odihna, vreau să le zâmbesc să le spun că nu-i decât un anotimp dar cuvintele mele trec prin goliciunea lor si se pierd undeva în nemărginire. Le simt privirea are urmele tandretii din vară si soapta duioasă a cântului verde crud al frunzelor.
Le-as dărui ceva ca să mai creadă în primăvara care va veni …. Care vine mereu, izbăvind frigul prin mugurii ce pleznesc la prima picătura de ploaie, straniu gong ce anunta frenetic începutul unei noi piese. Sub reflectarea diafană a luminii ce ascunde pasii necunoscutului sau momentul sublim al reîntrupării se scrie tacit filă cu filă jurnalul vietii.
Închid ochii si mă privesc în oglinda sufletului. Sunt un om normal cu ochii aidoma multora, cu trupul si mintea încă vii. Mă scufund adânc în mine, e liniste e pace simt atingerea seninului. Îmi cercetez căptuseala sufletului e …încă întreagă, poate putin rărită de la zbaterile anotimpurilor…are si vreo două trei petice, dar rezistă, trebuie să reziste căci din păcate e una ca si pânza de mir.
E vechea cortină ce ascunde de ochii lumii scena pe care se joacă dramatic piesa universului meu interior în care doar eu sunt mereu protagonista. Nu pot schimba lumea, nici frigul iernii nu-l pot îndulci pentru simplul fapt că asa sunt rânduite să fie.
As vrea să intru în ritmul lumii să-mi reglez trăirile după ale ei, să o las să mă schimbe… dar oare n-as muri dacă n-as mai fi eu ci doar o umilă clonă care si-ar târâi pasii abătuti prin tăceri de necuprins si rătăciri de nepătruns?!
Si nu vreau…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu