Secventa de vis

Obosesc uneori si să respir fără tine…visul meu! Aripile îmi atârnă a neputință …. când nu le pot întinde si mă întreb adesea ce să fac cu ele?! De ce, uneori Universul mi se pare mărginit si mă simt sufocată ca-ntr-o colivie, fie ea si de argint…. Iar alteori imensitatea lui mă sperie si mă retrag tăcută pe vreo potecă dosnică în adâncul sufletului, căutând ecoul unui strigăt sau freamătul unor dorinte?!
Unde să ascund lacrimile ce ne unesc de pământ, cum să aduc înapoi rătăcirea unui zâmbet si castitatea unui zbor? Uneori mă înfioară ... tristetile acestei lumi.
Am vrut… mai vreau… să pot zbura !
Un vis rătăcit sub petalele vietii, cu aripile atârnând a fosnet. Dramatică secventă memorată pe retina timpului în lumina difuză a unui reflector cam schiop ce respiră secundele altui început de secol.
Singura hrană a visului meu e dorința…iar privirea o pictează cu lumina gândurilor…îi picură culoare din magia curcubeului si-i desenează din ecoul speranței..aripi pentru zbor...mirifică plutire!
Exersez în tăcere, rolul unui ...mim... ce-si trage agale aripile de dor târziu sub privirea complice a timpului, care si-a rătăcit pasul printre notele cântecului molcom al clepsidrelor.
Le privesc dâra pe albul zăpezii și totusi mă bucur în fiecare zi că sunt doar un om si nu o zeitate...sunt doar un om si pot spera ... trăind eternitatea mea de-o clipă pe-o aripă...fie ea si decupată dintr-un vis.