Orasul....

Deschide ochii! Priveste un alt oras, in alte culori, conturat in alt fel de forme parca mai complicate ca odinioara, suprapuse peste aceleasi cladiri vechi de secole, carpite si prafuite precum cartile pe care le-ai imprumutat de la biblioteca din colt pe care si de data asta ai uitat sa le duci inapoi, care zac de atata timp acolo, pe biroul tau mai dezordonat ca niciodata. 

Iti aduci aminte de Teatru, in fata caruia ai asteptat-o atatea ore, mereu ea… si mereu alta… acolo unde azi nu vezi decat un grup de emo cu freze tampite care isi fumeaza incet tigarile. Sclipirea de demult… culorile si sentimentele, omorate de vreme, de timp… de anotimpuri… s-au stins, si azi, in locul acela nimic din ce a fost, nu mai e… 

Vezi si vechiul cinematograf unde, miercuri de miercuri, te calcai in picioare pentru a prinde un bilet cu tarif redus la filmul care tocmai ce incepuse de un sfert de ora. Filme care odata te tineau cu sufletul la gura, care te faceau sa tresari la fiecare cadru care se schimba brusc, sau filme la care radeai din prima secunda pana in clipa in care prezentau actorii… azi te lasa rece. Dar nici nu mai conteaza… nimic nu mai e. 

Vezi Primaria si parcul ei decorat in stil occidental, la poalele unei statui impozante a unei personalitati istorice, demult trecuta in nefiinta, parc ocupat pana la refuz de batranei si batranici care au iesit sa ia o gura de aer intre pensia de luna asta si aia de luna viitoare, in hainelele lor carpite in coate, haine mai vechi decat istoria, haine pe care timpul si moliile triste si decolorate si-au lasat amprenta. Toti au venit devreme ca sa ocupe un loc la umbra in fata fantanii din centru parculetului.. pentru a se intalnii si a discuta o clipa de politica, pentru a aminti si a elogia dictaturile cazute… si totusi, azi… nu e nimeni. 

Dar nimic nu se compara cu acel club din subsolul casei de pe colt. E parca prea “long time ago”, dar totusi inca ii poti auzi muzica, poti inca sa gusti vibratia ei in adancul plamanilor. Inca poti sa ii atingi mana brunetei cu care ieseai de acolo aproape in fiecare seara. Poti simtii fiorul rece al noptilor tarzii… si totusi, ii lipseste culoarea de odata… ii lipseste muzica, zambetul, rasetele, ochii tai caprui si parul ei moale, ii lipseste gustul de coca-cola bauta prin acelasi pai negru… si totusi nimic nu se mai aude… nimic nu se mai simte. 

Si din nou inchizi ochii. Lumea se schimba. Orasul imbraca noi culori, de la verdele de ieri, la galbenul mort de azi, pana la zapada de maine care va acoperi totul. Si doar tu ramai acelasi trecator colorat din fatza Teatrului, care se calca in picioare pentru un bilet la cinema si care simte gustul muzicii bauta printr-un pai negru… mereu acelasi… si mereu altul.