Domino

Piesa cu piesa... una dupa alta... cad, fara prea mult efort, intr-un joc ce atrage printr-o simplitate evidenta, in spatele careia se ascunde o munca pe cat de frumoasa, pe atat de complicata si solicitanta.... totul pentru doar 30 de secunde de spectacol... 30 de secunde de nerabdare... pentru ca intr-un mult asteptat final totul sa culmineze cu relevarea imaginii finale sub privirile deja extaziate ale spectatorilor.
Probabil ca pana in acest moment, te astepti, pe buna dreptate chiar, sa fii plictisit de inca un editorial care ia toate aspectele unui joc, unul cate unul, intorcandu-l pe toate fetele intr-o dezbatere anosta si monotona, menita doar de a umple o pagina initial goala cu niste cuvinte sofisticate si aparent fara legatura. Ei bine... nu. Editorialul nu este despre jocul propriu-zis de dominouri. Nu ne vom apuca acum sa insiruim piesele doar pentru ca cineva la un anumit moment bine stabilit sa le "bobarnaceasca". In schimb, sa analizam urmatorul aspect.
TU esti jocul de dominouri. Fiecare aspect al vietii tale, fiecare zambet si fiecare lacrima de pana acum reprezinta un nou domino, pe care tu il primesti de la viata, pe care apoi, cu o monotonie si o rutina intrata de parca prea mult timp in cotidian, il asezi intr-o cutie pe ca iti este scris numele. De aceea, intr-un anumit moment dat vei avea o colectie frumoasa de dominouri intr-o cutie veche, prafuita parca de timp si de vreme.
Si apoi... Ea apare. Persoana care te determina sa stergi praful de pe cutie, sa iei fiecare piesa in parte si sa o pui intr-o ordine pe care se pare ca doar tu o cunosti si doar tu o intelegi pana in cel mai mic amanunt. Dar, deocamdata nu ai realizat nimic, pentru ca, aparent, la o prima vedere, pari doar un pensionar care din lipsa de "n-am ce face" deschide cutiutza cu amintiri si le asaza una cate una doar pentru a face o incursiune in trecutul deja uitat.
Un singur lucru lipseste... iar tu realizezi ca nu poti lovi primul domino pentru ca.. in ciuda faptului ca este in totalitate al tau, poarta numele ei pe ambele fetze... si astfel, trebuie sa astepti... ceva... un imbold al sortii, soarta care pare ca si ea
te-a uitat acolo undeva, intr-o cutiutza de-a ei prea prafuita si parca mult prea ingalbenita de timp. Oricum ai alege sa zici... cert este ca tu astepti ca Ea sa realizeze ca TU esti dominoul lipsa din jocul ei.. la fel cum ea, la randul ei, este dominoul pe care l-ai cautat pana acum.
Se zice ca in jocul de dominouri, tot accentul cade pe alegerea echilibrului intre liniste si tensiune... intre agonie si extaz, iar totul trebuie declansat in momentul cerut de public. De aceea, atunci cand te ashtepti mai putin... atunci cand esti pe punctul de a renunta la tot si de a te apuca sa strangi jucariile si sa pleci... cand totul ti se pare doar o idee prosteasca, parca prea copilaroasa pentru tine... cand te iti reprosezi faptul ca ai fost mult prea naiv crezand ca cineva poate sa dea un bobarnac primului domino, declansand reactia in lant pe care ai asteptat-o cu sufletul la gura si pe care ai calculat-o pana in cel mai mic detaliu.. atunci... ea... parca cu aceeasi neliniste... parca la fel de nerebdatoare ca si tine, decide ca e timpul... ca e momentul in care prima piesa trebuie sa cada.
Si astfel... piesa cu piesa... una dupa alta... cad, fara prea mult efort, intr-un joc de o simplitate evidenta in spatele caruia se ascunde complexitatea calculelor minuntioase... totul... totul pentru 30 de secunde de pur extaz.